vorbe

 Din toate părțile.
Dezbaterea dezbaterii,discuții, presupuneri, orgolii, injurii, scuze, lege, pensii, afișe, tăieri, poșta, emoții,lucruri, președinte, confruntări, simulare(?) soarta țării,arenă, găini, ( vii sau cu panglicuțe) hârtii, dezbatere sau ambiție, staff, informare, meserie, teme, critică, meci, ring, box,poante, jurnalism/profesionalism, vot, soacră, venituri, copii, diaspora, surpriză, culise, șmecherii, întreruperi,premier, organizare, pâinea și cuțitul, întrebări,slugi(??) ton apăsat/revoltat/înăbușit,bec, notițe,detalii, teren neutru, ceas,mit, calitate românească, moll, răspunsuri ,corupție,ștampilă, pixuri, care pe care, cine a câștigat, dificultate, ” cu subiect și predicat”..( ce expresie este asta, domle?) câte și mai câte, educație...
Tot aici ajungem.
Și puțin mai departe:
ȘCOALA.
”Asemenea lumânării, un bun profesor se mistuie pe sine, pentru a lumina cărările altora.”
Nu știu cine a spus asta, nici nu sunt sigură că așa a spus, este gândul meu de astăzi.
Prima care a aflat vestea a fost Rodica Goglează, în trecere cu nu știu ce treburi pe la secretariatul facultății- nu-mi amintesc numele ei după măritișul cu grecul Takis, ce știu este că se băteau și se iubeau ca doi nebuni.
Rodica a intrat în Sala 1, plină ochi ”băi, gata, s-a terminat cu distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii”.
Zgribulite și cumva, mai fragile, următoarele pe lista speriatelor au fost „franțuzitele„.
Seminarul, ca de obicei, în Sala 4.
Părea că nu se mai termină, când a deschis ușa.
De sub sprâncenele cât o pădure încâlcită, de un albastru rotund, ochii lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.
N-a spus o vorbă, și-a pus pe catedră servieta uriașă, ca și el, a umplut tabla cu toate declinările, pixurile alergau zăpăcite pe caietele scoase în grabă, altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu pronumele.
Fără o vorbă.
Nu se auzea nici musca, prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul, noi  abia pridideam să scriem.
La următorul seminar- ne anunțase din timp printr-o notiță la avizierul facultății- lucrăm de pe cursurile bibliotecii- niște registre grele, ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea, Metamorfozele, Fastele..,caietul dumnealui s-a umplut repede cu multe șiruri de 2, pe ici, pe colo, câte un amărât de 3.//
Fiecare student- mulțíme de fete și câțiva băieți, vreo nouă- a ajuns sub aripa câte unui profesor.
Așa m-am nimerit eu în preajma domnului de latină.
Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru.
Ca o paranteză, nu știu de ce, ba poate că știu- când începea să recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea o voce puternică, plină, frumoasă, când vijelioasă, când lină ca un susur, pe Caragiale îl știa din scoarță în scoarță, ziceam că știu de ce cred eu că era tatăl unei cunoscute actrițe.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în afara orelor, era de nerecunoscut- într-o seară ne-a scos la restaurant pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea să credem, am gustat așa, două/trei guri de vin roșu, cânta Ciontică, a dansat cu fiecare fată...//
La examen picau pe capete.

Câteva note  de 6.
Eram a douăsprezecea din grupă, când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am pus mâna pe clanță, am intrat- în plină vară mi se inflamaseră amigdalele- am tras biletul , ~~Laudă primăverii~~..,
Nota 9.
Primul 9 din grupă.//
Au trecut anii....//
Pentru ce sau pentru cine se(mai) face școală?