când toate se topesc în tot

Plouă. Mărunt, apăsat, plouă și cu aduceri-aminte...

„bine știți, bine să-mi dați...”
Bărbații făceau negustorie.
Cu porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.
În toiul nopții.
Mai către primăvară, când gândeau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat.
Până să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în loc știut, toporul.
Bărbații întârziau o săptămână, poate chiar două.
La întoarcere, se așteptau unii pe alții.//
Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn uitase de timp și de așteptare. Lată cât două palme, cărăruia ivită printre tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în ciucuri, înnodată în creștet.
Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica așeza măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau, doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
De fiecare dată, unul rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...//
Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
Și să mângâi în gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe.//
pe la tine cum era?