cozonac cu ouă roșii!
De
sub broboada ei albastră aruncată pe umerii-i scăldați în rouă,
noaptea se topea într-o dimineață vioaie. Printre pâlpâiri de luminițe
adăpostite în căușul palmelor, toată suflarea satului se întorcea de la
Înviere: bărbați și femei, tineri și vârstnici, valuri cuminți, în revărsări vorbitoare,
pe la porți, în urări sincere: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!
Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.
Cum să uit hainele noi, cu mirosul lor pe care niciun parfum, oricât de special ar fi, nu-l poate înlocui? rochie înflorată sau fustă plisată, pantofi
cu baretă, ori sandale împletite, toate cumpărate de la București,
răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva
să le îmbrac până în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost
rugămintea...
Fiecare își intra în atribuții: eu și fratele
meu, mereu bosumflat că hainele mele sunt mai frumoase decât ale lui,
așteptam cuminți până când mama închina cu flacăra sfințită toate ușile, iar tata să pună la fiecare intrare și sus pe stâlpul
porții felii mari de iarbă crudă, tăiate din livadă, să ne fie anul cu
noroc. Mama împărțea pe la vecini colaci, cozonac,ouă roșii, câte un
pahar de vin. Într-o mână ducea mereu o bâlcă de lapte,
plăcerea ei!
Se auzea mers de căruțé, soseau rude din satele
vecine: Ziduri, Potlogi,Corbii Ciungi. Salbe de clopoței, funde mari, roșii la căpestrele
cailor, pe speteaza leagănelor, cuverturi și macaturi, lucrate la
război, coșuri pline cu de toate se înghesuiau în verandă.
Și
când, mândru, soarele se ridicase, ne așezam laolaltă în curte, la
masă: nași, unchi și mătuși, cumnați și cumetre,verișori de toate vârstele, bunicii erau doar cu
numele...
Cozonac cu ouă roșii!
Toate sunt departe, atât de aproape!
Mi-e dor de acel ceva, duios ca o adiere, prinsă undeva, în adânc de suflet!
Nu
știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici
atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate,
viața.
Pe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe
urma lui.
Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa.
Zăvoiul, lunca și Argeșul încingeau cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!
"Nu știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate, viața.
RăspundețiȘtergerePe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe urma lui.
Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa.
Zăvoiul, lunca și Argeșul încingeau cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!"
Nu de putine ori ne intoarcem la copilarie, acolo unde ii intilnim pe cei dragi, pe cei care ne-au crescut, care ne-au lasat amintiri de neuitat legate de sarbatori.
Mama, tata, bunica, bunicul (in zona mea - mama mare, tata mare) erau implicati in pastrarea traditiilor, respectindu-le pe cit posibil mai aproape de intregul lor. Spun intreg fiindca uneori erau in imposibilitatea implinirii traditiilor, lipsindu-le partea financiara sau doar pentruca incercau sa inlocuiasca din motive de adaptare le ale casei. Daca nu era miel (de la oaie) era un ied (de la capra), daca nu era curcan atunci era un cocos, o rata, fiindca curcanul fie era daruit nasilor, rudelor apropiate instarite, sau vindut ca sa intregeasca punga pentru imbracaminte si inaltaminte. Oua erau pe toate caile. mai in toate curtile, si nu era greu de adunat pentru Pasti. Era regula sfinta sa fie cit mai multe pentru vopsit, pentru ciocnit la miezul noptii, in timpul slujbei de Inviere, si mai cu seama pentru vesnica intrecere a oualelor tari ciocnite pe"luate", oul spart ajungind in buzunarele celui cu oul mai tare. Renumit era oul de curca, dar cel mai tare era oul de bibilica, mai mic, mai oval, si greu de spart.
Iarba, decupata cu grija, din cea mai frumoasa, mai bine crescuta , era un prilej de apropiere de bogatiile primaverii, de frumusetea verdelui . Cite o bucata de pamint inierbat, asa cit tine o casma, trona la poarta, la intrarile in casa, apropiate de pragurile usilor.
Imi aduc aminte, cu multa placere, de momentele matinale ale primei zile de Pasti, in care eram chemati pe rind de tata sa ne dea anafura imbibata cu vin sfintit, sa ne puna sa alergam spre fundul cartii dupa ce ne spunea "Cristos a inviat", si noi raspundeam "adevarat a inviat" , repetat de trei ori, sa ne dea cite o bucatica de brinza, o alta de peste si cite un ou rosu. Erau momentele in care noi copiii eram mai apropiati de tata, in detrimentul mamei care isi urmarea cu privirea blinda, luminoasa, fiecare odrasla rasfatata in fuga retinuta sa nu strice calcatura hainei, sa nu murdareasca luciul ghetei sau pantofului din picioare. Ma uit acum in jur, ma uit si la mine, vad ce-mi lipseste, vad cum datinile copilariei au disparut, au fost inlocuite cu urari si minute putine traite impreuna, parinti si copii. Din cind in cind o masa comuna, mai atenueaza regretele neimplinirii.
Iata: Eu traiam... sau ... de care imi este tare, tare dor! Asa simtim noi cei plecati de acasa, la virste fragede, ajunsi in siguratatea peretilor inchiriati, departe de familie, lipsiti de iubirea, de dragostea parintilor, bunicilor, a fratilor. Intorsi in ajunul sarbatorilor, saraciti de credinta, parca nu mai eram ai casei, nu mai eram reali, eram retinuti, cu gesturi controlate, invatate de la oraseni, la locurile de munca!
"Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.
Cum să uit ... toate cumpărate de la București, răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva să le îmbrac până în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost rugămintea... " Mama, tata si noi. Noi cei de acum, tata si mama, dar nu asa cum ii stiam pe ai nostri parinti.
Cristos a inviat! Gina Rizea, prietena de suflet, prietena virtuala, care fara mila ne intoarce in curtea de pamint si iarba, in curtea cu pasari si animale, in curtea cu pomi si poame, in curtea ce aduna de toate necesare vietii.
"Toate sunt departe, atât de aproape!"
Sa ne intoarcem la copilarie, unde sintem noi cu adevarat, adevarati, in fiinta noastra de inceput, asa cum ar trebui sa raminem o viata. pastel
Poate că, reîntorcându-ne în copilărie, ne reconstruim; atunci,trăiam, simțeam, fără să avem timp de prea multă filozofie. Nu știam că poate fi și altfel.
RăspundețiȘtergereNu cred că erau copii care să nu fi primit haine noi de Paște; anul trecut, am fost acolo, în sat ,( nu mai pot spune ACASĂ) chiar în Vinerea Patimilor-copiii mergeau la biserică-purtau hăinuțe noi. Am regăsit apoi ceva din miracolul de odinioară în mirosul de tămâie și de leuștean, în privirile bătrânelor, risipite printre mormintele din cimitir.
În adâncuri, sacrul există!
Tata făcea cumpărăturile de Paște, nici nu concepea că ar putea fi altfel, mama era mereu ocupată cu treburi.
Când eram prin clasa a V-a sau, poate, într-a VI-a, începusem să nu mai fiu de acord cu tot ce-mi cumpăra. Nu m-am înțeles cu el.
Încălțămintea era tot mai scumpă, așa că, în gândul lui, spera, cumva, să acopere,printr-o singură pereche de sandale, o perioadă ceva mai mare.
Când a desfăcut pachetele, am simțit așa o împunsătură- sandalele erau băiețești. I-am spus, nu voia să recunoască- cheltuise 106 lei, bani mulți, cred că valoarea era egală cu cea de astăzi.
Zadarnic a încercat să mă convingă, nu le-am acceptat.
Le-am dus la cooperativă, iar vânzătorul, cu care el era prieten, le-a expus, așteptând cumpărători.
Nu s-au vândut ...niciun părinte nu ar fi dat așa de mulți bani pentru un băiat...
De Paște, m-am încălțat cu alți pantofi, îi țin minte, erau roșii, tot el mi-i cumpărase, dar nu erau noi...
Cam în aceeași perioadă, de Rusalii, mama mi-a cumpărat o stofă bleumarin, costa 25 de lei metrul,din care tanti Niculina lui Iedu mi-a lucrat o fustă plisată, pe care să o îmbrac la toate serbările.
Mi s-a părut că nu este prea bine călcată, așa că am pregătit jar, am umplut ochi „mașina de călcat”.
Urmarea a fost un dezastru- am ars ( nu chiar de tot) vreo șase cute. Ce frică am tras, numai eu știu.
Mama a mers cu mine la croitoreasă și, deși era mare sărbătoare, ea mi-a „stopat” cum a știut mai bine locul afectat.
A trebuit să port fusta mai bine de un an, așa „bandajată„...
Copilărie, unde ești cu toate ale tale?
Bună seara, doamna Gina.
RăspundețiȘtergereDoamne, ce amintiri frumoase purtaţi în suflet şi-n gând, doamna Gina, iar pe mine mă emoţionează atât de tare, poate şi pentru că, la noi se întâmplă toate acestea chiar şi acum. Mă regăsesc foarte mult în amintirile dumneavoastră pe care ni le-aţi depănat.
Degeaba, zică cine ce-o vrea să zică, sărbătorile în sat sunt mult mai frumoase şi se simt profund. Eu deseori fac comparaţie între oraş şi sat.
În oraş oamenii locuiesc atât de aproape unii de alţii dar sunt atât de străini şi de reci unii cu alţii, uneori nici măcar la " bună ziua" nu răspund, dealminteri să sărbătorească împreună şi chiar tind să cred că urbanizarea asta îi dezumanizează pe oameni. Pe când în sat, chiar dacă locuiesc mai departe unii de alţii, sunt atât de calzi şi prietenoşi şi la sărbători dar şi în zilele de lucru, cel puţin aşa este pe la noi.
Zile frumoase şi numai bucurii vă doresc, doamna Gina! :)
Dur și trist adevăr, Ștefy-locuim atât de aproape, dar suntem atât de departe...
RăspundețiȘtergereȘtii ce mi-a fost dat să aud? o tinerică, de altfel, profesoară, se lăuda că ea nu cunoaște pe nimeni de pe scară, așa că fiul ei, școlar în nu știu ce clasă, oricum, la gimnaziu, de ce ar trebui să spună „bună ziua„?
Seară frumoasă, fată bună !!
Era stiintei,a tehnologiei a devansat umanitatea din noi...asta era mesajul unui film ,asta e adevarul!
RăspundețiȘtergereEra altfel pentru ca oamenii erau mai simpli,mai aproape de natura,astazi sunt o gramada de oferte,tentatii,ispite,dorinte felurite ca atare si asta ne-a facut sa fim mai nazurosi si complicati.
De rerum natura, Lucian Blaga
RăspundețiȘtergereA căzut pe lucruri rouă
sau e numai o părere?
Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri,
născătoarele de lacrimi.
Acum 2 ani plouase de Paste, iar dupa ce am luat lumina de la biserica in drum spre casa m-am oprit langa un gard proaspat inverzit.In lumina aceea margelute de apa scanteiau feeric pe frunze.Era atat prospetime si delicatete,atata magie,liniste ....pacat,ca nu intelegem ca aceasta stare de contemplatie este atat de importanta devenirii eului,apropierii lui de sacralitate,,,lipsa ei eu o traduc cu insusi blestemul alungarii din rai...am devenit ingrozitori de activi,activisti,materialisti.
RăspundețiȘtergereDe ce ar trebui să conteze , în asemenea clipe, pluralul? de ce ”am devenit...”?
RăspundețiȘtergereEu cred că MOMENTUL DE ATINGERE A UNUI PRAG SUPERIOR, moment care durează cât o clipire, ESTE DOAR AL TĂU.
În rest este altceva, este veșnica încercare de integrare, că, de fapt, cred că tot timpul suntem, ÎN ESENȚĂ, SINGURI.
Că ne bucurăm, socializăm, muncim unii pentru alții sau pentru ceea ce zicem că este al nostru, asta se încheie în fiecare seară.
Am senzația că încercarea de a aduce frumosul, binele, așa cum îl crezi tu ca persoană este doar o iluzie.
Lumea se rostogolește...
"Eu-l universal" din noi,asa cum il numeste Tagore, se simte dator sa foloseasca pluralul!
RăspundețiȘtergereLumea fireste ca este asa cum este...insa exista indiferent de particularitatile ei,anumite axe cardinale ce transced eu-l fiecaruia.
Putem sa ni le reamintim unii altora!Fiecare are nu intamplator zic eu ...ceva de spus.Ne intregim astfel reciproc,ne atentionam,semnalam.
Cu singuratatea asta in esenta cum spui...e discutabil!!!
Depinde cum o iei...ca spre exemplu nu faci un pas daca nu ai avea o scanteie divina in tine.Deci pasim, nu singuri...ca ne ajutam singuri adeseori,ca oamenii sunt fr egocentrici,asta e alta poveste.
Ori imagineaza-ti ca depinzi de ajutorul cuiva datorita unei situatii dramatice,boala.
De ce nu "impreuna"?
Nu oare asta e chemarea sfanta?
Știi ceva? tot speram că, pe măsură ce strâng mai multă experiență/citesc/ mă informez etc. o să înțeleg mai bine lumea. Aș! adesea, cred că habar nu am, tare complicate sunt toate.
RăspundețiȘtergereCitesc două cărți, de fapt, dintr-una CITESC, pentru că așa simt că trebuie să fac-„Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt. Auzi și tu, pagina 226”Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie/ Și să nu uităm că prima datorie a creștinului este să știe a suferi”/ Să fim curajoși și îndrăzneți? Să fim blânzi și smeriți cu inima/ Să nu scoatem săbiile?să nu ținem la viață...Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiție luptătoare a omului...dar SĂ VEDEM ÎN CREȘTINISM REȚETA PERFECTĂ A FERICIRII...„
Zău că nu mai pricep nimic.
A doua carte pe care o citesc cu voluptate, pe îndelete, mă așez în locul meu preferat, înconjurată de lucruri dragi, este o carte despre o FEMEIE celebră- Coco Chanel.
Prima carte mă sperie, a două mă face să mă bucur că sunt femeie!
Ce anume nu pricepi?
RăspundețiȘtergere1)Fericirea in izbanda spiritului prin sacrificiul hristic.Ca nu am fost lasati de izbeliste ,ca exista un plan salvator.
2) "Sa stie a suferi"..IN NUMELE IUBIRII (IUBIREA LE SUFERA PE TOATE)...si ca forma de cainta,sa-ti vezi neajunsurile,sa aspiri spre mai mult
3)Indrazniti...Iisus spune "Indrazneste fiule/fiica,eu am biruit lumea",un crestin nu poate fi las!
4)"sa nu tinem la viata"...adica nu faci pact cu aghiuta ,cu lumescul asta asa cum este el croit,mori la o adica ,iti aperi valorile in care crezi,pe hristosul din tine!Nu tii la viata asta cu orice pret,esti pregatit sa mori,sa o parasesti!
PS:Tu uiti de existenta raului...el te sperie!Cu asta se lupta!
Astăzi , am vorbit cu o doamnă; cosmetician[, cam vreo 50 ;i ceva de ani..este tare mândră că nu-și cunoaște vecinii de scară. Știi că m-am rușinat?
RăspundețiȘtergereDe ce? pentru că nu am avut curajul să-i spun că este trăiește fals...zice că ea își ia din viață doar ceea ce o face puternică.