Astăzi ar fi împlinit mulți ani...s-ar fi vindecat de ea, tot scriind.
Ce mai contează numărul lor, câta vreme o citim, o tot citim, știind de acum că adevărul unui om, oricine ar fi el, e mai întâi ceea ce cuvintele ascund!!
Cu aceeași mare uimire.
“ S-a născut și a doua oară”, cum spunea deseori, salvată din ghearele suferinței prin grija și iubirea mamei sale- doctorița Peița Isanos, născută Papadopol.
A călcat pietrele, și iarba, și drumul doar 28 de ani, iubind ” Florile lumii”, presărate cu “ Maci”, într-un etern” Vis vegetal” , într-o unică, fragedă “Cântare a păstoriței”.
Admirată și prețuită pentru talent, pentru profunzimea cugetării, grație, frumusețe, tandrețe, bunătate, în sunet de “Romanță”, (la 31 martie se căsătorea cu Eusebiu Camilar (, martori fiindu-le : George Lesnea și avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenție) și-a cântat mult prea puțin harul..
Aceasta fost cea mai veselă perioadă din scurta-i trecere pământească, spunea prietena ei.
Și, când suferința a învins-o, a trimis” Ultimul sărut” tuturor, mult prea devreme, când iubea cu nesaț” Păsările”, “ Zeii”,” Bărbatul”, în incantații suave” Doamne, n-am ajuns până la mâna ta”.
Au plâns-o, arzând în metafore, ”Focurile”.
în “ Cântarea munților".
Destinul ei, singular, cum toate destinele sunt, egală cu bărbații în deșteptăciune, adesea , poate chiar superioară lor,( avocat de prestigiu, sensibilă poetă/scriitoare/publicistă) Magda a fost, în confruntarea cu aspirațiile sufletului,o frumoasă rătăcire astrală! /
Vis Vegetal,
de Magda Isanoș
Aș vrea să fiu copac
Și-as vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aș auzi,
Și-n voie te-aș privi întreaga zi
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar nopțile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ți le-aș da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori.
M-aș apleca ușoară să-ți sărut .
Când părul ce pe frunte ți-a căzut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamnă m-as juca zvârlindu-ți mere.
Și foi de aur roșu prin odaie
Cu-a ramurilor tânără putere
Ți-aș apăra obloanele de ploaie.
Și, cine știe, poate că-ntr-o seară
De primăvara, când va fi și lună
Va trece prin gradină o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze și pământ,
Cu rouă și cu lună pe obraz,
Eu ți-as sări în casă și senină,
Uitând de-atâta vreme să vorbesc,
Cu câte-un cuib în fiecare mână,
Aș începe să zâmbesc.//
Frumos i-ai impletiti portretul din scrierile ei!
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa o odihneasca !
Magda Isanos Dumnezeu
RăspundețiȘtergereOamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.
Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.
In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.
Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: "Pamintul meu..."
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.
Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: "Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc..."
"Faca-se voia ta, sol pasaresc..."
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri sa faca.
Acesta este si sentimentul meu...de a-L cauta unde nu trebuie pe Dumnezeu!De a cere ce nu este important,nu spornic cresterii noastre pe verticala,adica de la umeri in sus!
RăspundețiȘtergereAdevarat si frumos spune !
Cum povestesc..
RăspundețiȘtergereLa-ncheietura mâinii mele-ascult
cum povesteste viata, si ma mir,
si-mi amintesc si-acuma c-am fost fir
de iarba, si-am fost scoica, mai demult.
Si poate mai-nainte-am respirat
pe-ntinderile vaste, si-am privit
în fata cerul tainic si-am dorit
sa nu mai fiu ocean, si-am fost uscat.
Eu stiu ce simt copacii care cresc,
si fructele pe creanga când se coc,
ce simt vulcanii care izbucnesc,
c-am fost copac, si ramura, si foc.
Cu serpii pe nisip am stat la soare
si-am mers la vânatoare, si-am ucis,
în piatra spaima gândului mi-am scris
când îmi facusem brate din picioare.
Si câte somnuri nu mi-au trebuit
ca de la capat truda sa mi-o iau,
si multe le-am uitat, dar pururi eu
am fost, si niciodata n-am murit.
Cred ca prin emotie mai cu seama, creatura il poate intalni pe Creator!
RăspundețiȘtergereEu unul simt ca mor de multe ori si miraculos renasc...si da,"Si câte somnuri nu mi-au trebuit ca de la capat truda sa mi-o iau"
Ermetism....un mod de a te intoarce catre sine pana la origini ,transcendenta...
Magda Isanos Cânt
RăspundețiȘtergereCint ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe.
Atit de sus ne-naltam citeodata...
Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
asa arde sufletul meu.
Cred in zine, in sfinti si minuni ;
prieteni, nu-mi impletiti cununi.
Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ;
ii banuiesc uneori puterea,
insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit
ingerului linga mine ivit.
Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti,
soptesc cu buzele reci, fierbinti,
despre saraci, despre copii si foame...
Si-n mijlocul cerestii mele spaime,
intrezaresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu.
Vai, m.au trecut fiori! Ce simplu scria, fara a fi simplista...si cat adevar si cata emotie...
RăspundețiȘtergereCum doar sufletele alese pot fi!
ȘtergereGina,
RăspundețiȘtergereFrumos memento-ul tau vis - a- vis de Magda Isanos...
A fost o fiinta cu o structura sufleteasca aparte si cu o mare delicatete a spiritului.
Toata opera ei literara a mustit de dor , de pofta de viata, de dragoste pentru fiica ei si pentru barbatul caruia i-a dedicat cei mai frumosi ani din viata sa si din pacate... si ultimii.
Murim... ca mâine
E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...
Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.
Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate
si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.
Luli, eu îți aduc Toporașii acestei sensibile ființe!
RăspundețiȘtergereToporasi
Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat de parca-ar fi venit intaia oara. Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit, riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit în parcul vast si gol de langa noi.
De mult nu mă-ncercase asa dor de viata si calcam nerabdatoare; simteam cum se-nfioara sub picior pamantul umed, fecundat de soare. Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut (trecusem pana-atunci de-atatea ori pe langa ei si nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spalat), cu capul dat pe spate l-am privit si l-am gasit de-a dreptul minunat.
Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar de primavara, printre pomi-ntunecati.
M-am aplecat cu inima batând, dar când era să-i rup,
nici eu nu stiu de ce si cum, dar mi-a venit în gând ca pentru ei paharu-i un sicriu.
Si m-am întors spre casa mai agale, c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale, în schimb aveam în suflet toporasi.