Unsprezece suflete, adică zece bărbați și o femeie, atârnau de cablul nu prea rezistent al unui elicopter. Nu mă întrebați cum ajunseseră acolo, că nu știu.
După o scurtă ședință, au decis că o persoană trebuie să-și dea drumul în eter, pentru că altfel cablul se va rupe și toți vor muri. Nu se puteau decide asupra persoanei care trebuia sa se sacrifice.
Toate astea, fără să se plângă..
Atât de frumos și fără urmă de regrete și-a spus ea gândurile, că i-a impresionat pe toți bărbații agățați de cablu.
Cu obrajii spălați de lacrimi, cei zece suspendați au început să aplaude!!//
Dacă povestioara ar avea o morală, care ar fi aceea?
Bună seara, doamna Gina.
RăspundețiȘtergerePe mine gândul mă duce la o veche zicală " bărbatul e capul dar femeia e gâtul". Şi aici în povestioară este evident faptul că, femeia poarta capu' bărbatului, şi aşa iese învingătoare. Îl sensibilizează pe bărbat, care în general este insensibil, neatent, orgolios, egoist şi îl poate influenţa în acţiunile lui.
O seară minunată vă doresc, doamna Gina. :)
Draga mea Ștefy, lumea este cum o facem noi, oamenii, și mai bună și mai rea, nimeni nu este perfect, deși toți căutăm perfecțiunea și frumusețea, indiferent în ce stare am fi, oric\t de mult sau de puțin am dărui.
ȘtergereCe am scris este doar una dintre miile de povești în care ne regăsim laolaltă; femei și bărbați, fie în procentul de mai sus, fie altul..
O zi bună, fată dragă!
Atentie unde si mai ales cand se aplauda!
RăspundețiȘtergere:)Ii frumoasa povestioara.
Bine spus, Angi!
ȘtergereSimplu și la obiect- ardelenește!
O zi bună îți doresc!
să primești aplauze de la toți băieții!!
Pe fb. am primit un excelent comentariu
RăspundețiȘtergerede la
Octavia Petri
”Frumos! Miscarea feminista postmoderna ,repetata,reciclata si iar pusa in circulatie n-a facut decat sa ne atarne ,"nu ma intreba cum" ,de un "cablu" numit responsabilitate sociala: sutem egale cu barbatii,deci suntem impreuna cu ei,tinandu-ne strans de locul castigat...Numai ca venind ultimele,in istoria asta,si cu sensul mult schimbat al responsabilitatii ,fiindca suntem femei si nu barbti iar rolul nostru social e bine conturat de la natura,mai purtam inca urmele unei presiuni exercitata inegal aspura noastra si asupra lor,motiv pentru care ne purtam precum Cenusareasa....Si ,ca-n povestile cu sfarsit fericit,tasnim sa ne implinim noile sarcini,ca sa aratam cat de "valabile" suntem,reusim,ne aruncam in lupta si, din mers ,mai indreptam tot ce se poate indrepta,,,Iar jos,ca exista si un "jos "pana la urma ,nu e dect un amalgam de fapte numarabile,si mai bune si mai rele,a caror coeziune si sens mie imi scapa...Dar poate ca exista si barbati (eu am auzit vorbindu-se despre ei),mult evoluati in raport cu altii care pot sa vada in ele si multe lucruri pe care el insisi ar fi putut sa le faca,daca ar fi fost lasati sa le faca....”
Pentru Octavia, cu drag!
RăspundețiȘtergereGina Rizea Mulțumesc mult, dragă Octavia!
Când am scris povestioara, pe care, ca mesaj o știam de la o prietenă, fostă colegă de facultate, stabilită într-o țară caldă, nu m-am gândit decât la partea hazlie; am asociat-o, bineînțeles cu faima tot mai palidă a zilei de 1 aprilie și deloc cu ”Femeia are dreptul să urce la eșafod. La fel, ea trebuie să aibă dreptul să se urce la tribună, pentru a se adresa mulțimii”,
Și fiindcă veni vorba, am aflat, printr-un simplu calcul că femininul ”cetățeancă„ are o vechime de 226 de ani; cu toate astea, nu am fost deloc inspirată să le fi întrebat pe mama și pe bunicile mele,( atunci când le aveam, fie-le, odihna veșnică!) dacă ofițerul de la Starea civilă li se va fi adresat așa...
Ca să nu mă rătăcesc printre detalii, recunosc că nu prea m-a preocupat ideea egalității în drepturi a femeii cu bărbatul, cum nici acel„ Femeii, o jumătate din lume, bărbatului , o jumătate din casă„.
Ce mai încolo și încoace, mie îmi place așa cum este împărțită lumea:femei și bărbați, ( așa, și nu :bărbați și femei, hi! hi!) fără să fiu cârcotașă/ranchiunoasă/ orgolioasă etc.
Că există ” sus„ și „jos„ pentru fiecare( separat, dar și laolaltă)da, categoric, dar știu din ce am învățat și tot învăț de la viață și din ce se întâmplă în jur, că nimic nu este perfect; parcă se spune undeva că Dumnezeu ne-a lăsat neterminați. Și de asta, poate, ne (tot) căutăm ”jumătățile”.
Oricum, oricât de „ sus ”sau de ”jos„ s-ar situa o femeie- cocoțată/suspendată/ căzută/ săpată/trădată/chiar defăimată, tot are nevoie de un umăr puternic, de tandrețe, de îmbrățișări ,( zic unii că îmbrățișarea aduce multă energie ambilor parteneri) de iubire și, de ce nu de dans!
( cu sau fără muzică)
Eu sunt mamă de băieți, s-ar putea să fiu subiectivă.
Îmi place această lume a contrariilor, dar cel mai mult îmi place că Dumnezeu m-a lăsat să fiu femeie!