omul și vremurile

 Se întâmpla în 2003.

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia.

Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.

Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.

I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.

Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit. 
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.//
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.

Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare  statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!
  În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar  cu un fel de magie.

Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul. 
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.//
Cele de mai sus  mi-au  revenit în minte, văzând  la televizor  niște scene  petrecute în capitală, când, uitând de cele sfinte, drept-credincioșii s-au înghesuit în strigăte să atingă o icoană făcătoare  de minuni, luându-și singuri porția de rămurele aducătoare de bine.