De fiecare dată, când plec în vreo drumeție, cum trec de jumătatea ei, aștept să se întâmple acel ceva, țâșnind ca o scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor.
Ce se întâmplă mai apoi parcă n-ar mai conta chiar atât de mult.
Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine contează pentru mine,contează acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.
Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de nori, vălătuci verzi acopereau zarea.
Copiii uitaseră oboseala și căldura zilei.
De pe băncuțele așternute ca la școală, ascultau
vocea preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.
Am închis ochii, poate că am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea, toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu 
Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:
„Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare cu ochii și zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.
Frumos mai depeni tu amintiri!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Modart!
RăspundețiȘtergereȘtii, sunt locuri care,într-un fel,prin simpla lor unduire și printr-un parfum special, îți „dictează ”starea!
Ti-o dicteaza interior,,,dar pana la expresia ei in cuvinte e distanta mare!Nu ajungi niciodata la capat fara un har pentru asa ceva!
ȘtergereDe unde inspiratia in scris la tine?
De unde purcede talentul in arta oare?
Aici voiam ajunge!Ce crezi?
Ei, nu mă lăuda, că încep să cred!
RăspundețiȘtergereȘtii, eu iubesc cuvintele,cred că le văd materializându-se,scriu/ citesc ce am scris/aud...
Când eram elevă de gimnaziu, realizam, cu oarecare ușurință, desene frumoase, pentru că aveam o profesoară de rusă, careia i se completa catedra cu niște ore de desen. Doamna Lăzăroiu era talentată, atentă, nu ne grăbea, ne „povestea „ desenul, așa că eu îl aveam mai întâi în gând, cumva... Profesorul de română era excepțional, absolvise două facultăți- Litere și Filozofie. Era ceva extraordinar atunci.
Nu admitea să rostești o poezie încălcând regulile unei pronunții absolut corecte, era atent la vocea fiecăruia. În privința operelor scrise în proză- la textele speciale mă refer: ”Ardealul”, ”Amintiri din copilărie”, ”Sobieski și românii”, trebuia să memorăm multe paragrafe.
Poate că auzindu-mă rostind atâtea texte, am căpătat un fel de a construi imagini pe care le ”văd „ cu ochii minții.
Amândoi copiii mei pictează!
Nu laud,constat!
ȘtergereNu,nu de la texte ,educatie vine talentul,,,era acolo,scoala,viata doar l-au propulsat spre manifestare!
Vorba lui Dem Radulescu"taletul ori il ai,ori nu!"
Copiii nu mostenesc si talentul tau?
Ori prefera pictura!
Ești drăguț să spui că aș avea talent.
RăspundețiȘtergereCopiii mei, pentru o bucată de vreme, diferită de la unul la celălalt mi-au fost elevi.
Îi cunosc bine, aș zice. Nu pot să-i laud, ar fi ca și cum m-aș lăuda pe mine.
Pictură? da!
Amândoi, fără ca eu să-i fi determinat, au ajuns, pentru o vreme, în preajma câte unui artist, cu care s-au și împrietenit.
Poate că le-a priit!