în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului

Parcă  n-ar conta durata. Nici chiar toate  locurile  văzute.

 De fiecare dată, când  plec în vreo drumeție, cum trec de  jumătatea ei, aștept  să se întâmple acel ceva, țâșnind ca  o  scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor. 

Ce se întâmplă mai apoi parcă  n-ar mai conta  chiar atât de mult.

Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine  contează pentru mine,contează  acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a  lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

  Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de  nori,  vălătuci verzi acopereau zarea.  

Copiii uitaseră  oboseala și căldura zilei. 

De pe băncuțele  așternute ca la școală, ascultau

vocea  preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.

 Am închis ochii, poate că  am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea,  toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu

joc de vis și realitate, simț și  înfiorare, nicio grijă, doar gândul  mereu mai departe, în pacea  tainică a locului, precis și incert laolaltă.

Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:

 „Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca  din negură, ș-o asemănare cu ochii și  zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare  și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

Ah! cine te vede

Chiar în rai  se crede.
Vasile Alecsandri, Bucovina

O excursie este- hai să-i spunem- un act opțional: într-o bună zi, decizi să vezi  locuri pe care nu le-ai văzut niciodată  sau să le revezi pe cele  cunoscute  cândva, dacă  asta  simți că vrei să faci.

Ideal este, cred,  să fii însoțit(ă) de persoane cu care să poți schimba opinii, să nu te grăbească  nimeni și nimic, să   rămâi cât  simți tu că vrei  într-un anume loc, să  treci mai în grabă pe lângă altele. 

Cum ziceam, așa ar fi ideal.

 Poți, însă, la fel de bine, să-ți încarci sufletul, dacă, grație  tovărășiei unor  prieteni  te  trezești în mijlocul copiilor. Au ei un fel anume  de a  retrezi în tine acel fior care poate vedea  nu doar cu ochii: copiii văd lumea  cu

bucurie.

 Dincolo de bombe și violențe  de toate felurile, pe care adulții secolului  al XXI-lea nu ezită să le  scoată la înaintare, copiii fac viața frumoasă și, cumva, ating realitatea  cu vărguța fermecată, împrumutându-i ceva din   exuberanța lor  vioaie.

Da!  am văzut și am revăzut, cu suflet de copil, părți știute și neștiute  din Bucovina!

Un colț de rai în șapte zile!

Am avut noroc

de compania deosebită a unor faini tineri colegi : Corina  Dumitrescu,Lavinia Orășanu, Sebi Florescu, un profesor  de geografie îndrăgostit de meserie și de călătorii !

N-o  să-ți vină să crezi câte am văzut, pentru că a fost o excursie complexă, bogată, foarte interesantă , un uriaș buchet de obiective: istorie,  legendă, filozofie  de viață,  geografie,  etnografie, poem și poezie, port și tradiție, trecut  și prezent laolaltă, omul în pământeana- i  trecere,  dăinuind cât o eternitate.

Dacă ar fi să fac un rezumat,  am început, cum era  și firesc, cu trecere prin Câmpulung  Muscel, Rucăr, Bran,ce spectacol halucinant, cineva  a  bătut parcă în cremene și munții și-au deschis porțile,în  Chei, au țâșnit parcă în clocot adâncurile . Mărturie sunt  două splendide lacuri, unde  facem popasuri : Sfânta Ana și  Lacul Roșu, pe maluri, tăcută, pădurea cată spre cer, se leagănă  apa în unduiri calme, pământul și cerul își dau mâna  în  scurgerea vremii.

 Și când soarele se pregătea  să se-nvăluie în nori  mergători , ajungem la   Gura Humorului, unde, vorba lui Nică a(l) lui Ștefan a Petrii  ne-a fost și masul în toate cele șase nopți.

Primele pe listă au fost  mănăstirile  Voroneț, Moldovița, Sucevița- sacru și estetic, perfectă armonie  în marele ritm cosmic,înainte de a păși pragul lăcașului,  privirea se odihnește pe  pânza  nemuritoare a  picturilor exterioare;albastru, galben, verde- frumusețe,  jertfă, credință.

Scut popas la   Centrul de Ceramică de la  Marginea.

 În ziua următoare, alte locuri ne-au încântat  ochiul și sufletul : bătrâna  Cetate a Neamțului, scut în calea atâtor vitregii de tot felul. La Humulești  am  lăcrimat cu un ochi și am  râs  cu celălalt, tovarăși  de petrecere fiindu-ne Nică și toată a lui copilărie ,cuibărită în atâtea povești. 

Vederea  ne-a fost mereu  mângâiată de verdele câmpiilor  și de  satele  frumoase presărate  cu  case   tot una și una, adumbrite  de  pomi și de  flori, până la Casa  de la Vovidania, a lui Visarion Puiu, unde am regăsit ceva din taina  copilului  Sadoveanu, nins mai apoi de  anii  bătrâneții suferinde.

Zâmbea de după  nori soarele   grăbit spre culcare, când am ajuns  în liniștita Agapie, în ale cărei picturi și-a pus  toată măiestria tânărul,pe atunci,  Nicolae Grigorescu.

Era joi, soarele se ridicase de câțiva stânjeni  peste dealuri, când am  ajuns la Ruginoasa lui Vodă-Cuza, iar mai apoi, la Cucuteni.  

La amiază,  coboram  treptele tocite de vreme și de amintiri către  Bojdeuca  din Țicău- duioasă  aducere-aminte în  povești și imagini, toate  dominate  de figura inegalabilului   povestitor, Ion Creangă.

Mânăstirea  Neamțu, tezaur de icoane , potire, și sfeșnice. 

Icoana  Maicii  Domnului  cu trei  mâini!

Mai apoi, câteva ore bune, am bătut cu piciorul Gura Humorului,în drum către mânăstirea cu același nume, am intrat într-o falnică gospodărie, unde  o femeie cu privire de   bucovineancă iscoditoare ne-a  purtat în lumea ei de  cusături, ii și cojocele, covoare  și sumane,ștergare și vase din lut,  perdele  ajurate, icoane  și  mărgele, tulpane și   bete în  toate culorile  firii.

  Ne-am răcorit   cu apă rece ca gheața din fântâna  de lângă poartă, undeva susura  un izvor, scăpăta soarele  printre crengi   încărcate de rodul merelor  timpurii.

Frumoasă zi de vineri- întâlnire, la el acasă, în Ipoteștii mereu picurați  în metafore,  cu  nemuritorul   spirit al  lui Mihai Eminescu. 

La  Iași, ne-a întâmpinat verdele răcoros al Copoului,  adunat în  candoarea teiului eminescian, încorsetat  cu iubire”Multe trec pe  dinainte,/În auz  ne sună multe,?  Cine ține toate minte/Și ar sta să le asculte„?  

Se înalță măreață în lumina  fierbinte a amiezii  silueta Palatului Culturii, avem vreme  doar cât să vizităm „Muzeul de Artă”, tragem cu ochiul către  casa Dosoftei, doi pași  mai încolo   trecem poarta  Mănăstirii„Sfinții Trei Ierarhi„  cu fastuoasa-i nișă în care  sunt păstrate  moaștele Sfintei Paraschieva din Epivat.  

A doua zi, mergem la Arbore și la Putna, ne plecăm frunțile în fața mormântului marelui Ștefan, ne amintim pios  de  povestea Stejarului din Borzești,culegem lumină în gând pentru sufletul  maicii Benedicta, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, urcăm și la  chilia lui Daniil Sihastru, apoi la Dragomirna și de acolo,în bătrâna cetate a  Sucevei,ale cărei  ruine poartă pecetea  zbuciumatei noastre istorii.

Dacă vrei să te privești în  adâncului sufletului, mergi în Bucovina! 

 Toate  vorbesc: stâncă și  fagi, ape și  drumuri în ocol de  cetăți,  mânăstiri și izvoare, pietre și flori, galben de soare,  verde în pletele pădurilor  de acum  cam sărace, râuri în lacrimi,  albastru și verde, roșu  aprins în vâlvătăi de apus, marele Ștefan, Eminescu și Creangă, Cuza și Kogălniceanu, sate și case cu ochi de lumină-n ferestre, chilii și măicuțe,  morminte,  cetăți și  călugări,turme de oi și de capre, pridvoare înflorite, vile cochete, rânduială în lucruri, provizii de lemne frumos rânduite, lanuri  și căpițe, ca vechii soldați, Obcinele și Siretul, văi și tăpșane,cerul  curat-acoperiș pentru toate ce sunt.

Și omul, mereu  răbdător.

Ca și cum, Dumnezeu și-a revărsat, peste tot, lacrima dorului. 

 ”N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.„  Mihai Eminescu, La  Bucovina

că nu este alta mai frumoasă

 și mai  de folos, în toată viața omului, zăbavă  decât cetitul cărților.
 Miron Costin

Știa el, cronicarul, ce spune!

 Astăzi, după aproape patru secole, când  globii oculari umani sunt  tot mai atrași în multe și felurite preocupări,cititul  nu prea mai  pare a fi o așa de plăcută  zăbavă.

  De mai mulți ani,în 80 de țări, anual,există o sărbătoare a cititului cu voce tare. Scopul unei asemenea inițiative  urmărește  să  cultive, la copii, mai ales, dragostea pentru  citit, de fapt, este ceva  special,dorindu-se  conștientizarea  faptului că oamenii care citesc sunt mai altfel,mai  profunzi,mai înțélepțí decât ceilalți. Și,da,lectura îi ajută  să înțeleagă că doar citind pot percepe complexitatea  realității  și pot să se integreze mai ușor între ceilalți semeni.

  La noi, tradiția  sărbătoririi naționale a  lecturii cu voce tare  a împlinit abia un an  pe 4 februarie și, pentru că a fost făcută specificarea că  respectiva operațiune  nu trebuie să aibă  o dată fixă,în 2016, sărbătorim cititul- iată- astăzi, 24 februarie!

 De ce citit cu voce tare?

 Eu cred că pentru copil,de când este el mic de tot, glasul  mamei, al  bunicilor,al tatei sau al fratelui mai mare, cu modulații și dragoste, cu blândețe și cu  multă afecțiune,iar mai apoi al dascălului,creează în minte și în suflet iubirea pentru  cuvântul spus, pentru cuvântul scris. 

Pentru carte!

Gândul mi-a alergat la întâile mele lecturi...

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. Nu prea înțelegeam eu, pe vremea aia, cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe  rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„..

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite. Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. 
Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor din cămăruța cu  scăunele  gălbui.//
Și  m-am gândit, fără să vreau la o discuție pe care am avut-o în avionul care ne ducea, pe mine și  pe  bunica unui  adolescent, către țara lui Andersen.
 Doamna, fost jurist, își dedică timpul grijii pentru unicul nepot, elev de gimnaziu. Într-o zi,  buni află că tânărul trebuie să citească  din Sadoveanu. Fericită  că poate fi de folos, dă fuga la librărie și se întoarce cât poate ea de repede cu ”Neamul Șoimăreștilor”. Nepotul se uită la carte, se uită și în ochii plini de emoție ai  bunicii, și, revoltat i se adresează:
- Ce naiba, măi buni, nu înțélegi deloc ce-ți spun, am zis  că am de citit un capitol, și tu  vii cu o carte întreagă...

Viața este exact ceea ce  facem noi din ea;ce vrem de la ea și cât reușim este  problema  fiecăruia.

străzile au amintiri..

În imensa limpezime a zilei, din strada principală, relativ cuminte  la ora prânzului,  agitată zgomotos  dimineața și seara, când bolizi puternici aleargă din centru către Drăgășani,  se desfac,  tăcute,  străduțe  străjuite de castani   cu muguri în palme.

Se simte o anume suavitate în tot ce se vede, un   mișcător spectacol  colorat,   oameni ducându-și încoace și încolo, adevărurile , grijile, bucuria, problemele.

 Vile micuțe, curți îngrijite, iarbă, flori, liliac îmbobocit, parfum  de primăvară domoală .

De sub un zarzăr aplecat rugător dintr-o curte, peste  gard,  o plăcuță obișnuită , deloc îmbătrânită, alb pe albastru , indică  un nume .  

Prima reacție este uimirea..gândul aleargă ..

Eram prin clasa a șasea.
Sub lumina piezișă a lămpii cu picior înalt,  în ciuda insistențelor mamei  , care îmi tot repeta că o să fiu domnișoară cu ochelari, tot amânam  culcarea.

 Domnul Fulga, profesorul meu de limba română, ne  recomandase să-l citim pe Sadoveanu.
 Știam pe dinafară  cam tot textul din manual  despre domnul Trandafir. Îmi plăcuse mult Dumbrava minunată! Plânsesem  citind Un om năcăjit..

Bibliotecara, o figură vioaie,  mereu zâmbitoare,  mă știa bine, eram cititoarea ei grijulie, îi aduceam cărțile cu o zi înainte de termenul   înscris într-o fișă păstrată în cutiuța de lemn gălbui, mereu la îndemână.

Rafturi ticsite cu cărți,  podele mirosind mereu a motorină..

 Împrumutasem două cărți- Nicoară Potcoavă și  Mitrea Cocor.

N-am înțeles  atunci mare lucru din lectura romanului istoric, aveau să treacă niște ani, până să reușesc să-l citesc pe Sadoveanu  cu plăcere.

Cealaltă  carte,  puțin mai voluminoasă decât o revistă,    foi aspre,  copertă neagră,   editura Pagini alese, dacă nu greșesc,  povestea despre un copil orfan, argat pe o moșie, mai apoi soldat, prizonier, activist de partid școlit în armată, întors  schimbat acasă, Mitrea Cocor.

Cred că s-a făcut și un film

.. Ceva mai târziu, pe la colțuri,  se vorbea că  marele Sadoveanu ar fi scris intenționat  o carte slabă, tocmai pentru  a nu fi luat în serios în acei ani..

Unii insinuau  chiar că  scrierea nici măcar nu i-ar fi aparținut.

După 1990, circula și un fel de dezvăluire senzațională, am citit  prin nu știu ce ziare că autorul ar fi fost un poet modest, care avea,  pe atunci, nevoie de protecție..//

Citind numele străzii din fața mea, o întrebare îmi vine în minte-dacă literar, Mitrea Cocor nu valorează nimic, cum se face că o stradă dintr-un municipiu important îi poartă numele?

Să nu fi auzit mai-marii orașului că și Ceahlăului literaturii române   fruntea i-a fost umbrită de întâmplări mai puțin frumoase?

Acasă,  apelez rapid la internet- și în Pașcani, orașul natal al lui Sadoveanu , Mitrea Cocor își păstrează,   de ani buni,  nestingherit,  locul  de cinste pe o stradă..

p.s. cunoașteți străzi cu nume nepotrivite?