tăcutul neastâmpăr al bastonașelor

 

Primele ore de caligrafie erau chinuitoare pentru mine: neastâmpăratele bastonașe nu voiau cu niciun chip să se așeze în spațiile lor....

Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce am iubit cel mai mult în anii de școală, răspunsul ar fi: scrisul de mână, cu toc și peniță.
Cu puțin efort, simt în nări mirosul inconfundabil al cernelii, care-mi colora deseori toate degetele mâinii drepte.
Scris cu roșu, în colțul de sus al paginii, revăd atât de râvnitul FB!
p.s.  mai scrii  de mână?

Albastrul sfârșitului de an

Ceva, ca o medie veselă, între ceea ce este și ceea ce ai vrea să fie.

în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului

Parcă  n-ar conta durata. Nici chiar toate  locurile  văzute.

 De fiecare dată, când  plec în vreo drumeție, cum trec de  jumătatea ei, aștept  să se întâmple acel ceva, țâșnind ca  o  scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor. 

Ce se întâmplă mai apoi parcă  n-ar mai conta  chiar atât de mult.

Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine  contează pentru mine,contează  acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a  lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

  Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de  nori,  vălătuci verzi acopereau zarea.  

Copiii uitaseră  oboseala și căldura zilei. 

De pe băncuțele  așternute ca la școală, ascultau

vocea  preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.

 Am închis ochii, poate că  am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea,  toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu

joc de vis și realitate, simț și  înfiorare, nicio grijă, doar gândul  mereu mai departe, în pacea  tainică a locului, precis și incert laolaltă.

Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:

 „Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca  din negură, ș-o asemănare cu ochii și  zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare  și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

focuri de primăvară!

Îngânând prin văi tăria
 sună ramul, sună glia.
 Focuri ard, albastre ruguri.
 Pomii simt dureri de muguri.

 Prinşi de duhul înverzirii 
prin grădini ne-nsufleţim. 
Pe măsura-naltă-a firii
 gândul ni-l dezmărginim. 
 Ce-am uitat aprindem iară. 
Sub veşminte ne ghicim.
 Căutăm în primăvară
 un tărâm ce-l bănuim.

 Căutăm pămîntul unde
 mitic să ne-alcătuim,
 ochi ca oameni să deschidem, 
dar ca pomii să-nflorim.
Lucian Blaga

cine vede

  că arde casa vecinului trebuie sa aibă frică pentru a sa.
 proverb franțuzesc//

Pentru că  este ziua ei. 

Pentru că-mi place armonia celor trei culori- imaginează-ți o rochie în  joc  de alb, roșu, albastru, ca o vacanță  însorită.

Pentru că am văzut-o la ea acasă!
De asta îi spun Vive la France!

Încep cu invitația de  citi aici- 

 Să fi fost începutul , în seara aceea  răcoroasă de toamnă , când am citit dintr-o cărticică îngălbenită de vreme povestea micuței Cosette?

 Eram în clasa a III-a.
Peste câțiva ani, aveam să aflu, la ora de istorie despre Jeanne-d’Arc .
Romane citite pe nerăsuflate-Dumas, Balzac, Hugo, Sthendhal, Flaubert..
Cat despre Jean Marais, Gerard Philipe , Alain Delon..câte nopți nedormite, câte lacrimi…
La scoală învățam despre Napoleon- îl vedeam mai tare decât oricare erou de roman, mai cuceritor decât Alexandru cel Mare.
Cărți, filme, albume, istorie, muzică!
Așa a năvălit Franța în viața mea.
 Prin clasa a X-a , într-o oră de franceză, franțuzica, profesoara noastră suplă și fină, ne-a vorbit despre castelele de pe Loire. Și despre buchiniștii de pe malurile Senei.
Mi-am dorit atunci să văd Parisul.
Sa văd Franța!
Și am văzut-o! acum câțiva ani!
M-am și rătăcit. Nu mai contează. Mi-am găsit calea.
Am bătut cu piciorul, singură, speriată, din când în când, drumul pe care îl știam din cartea de franceză.
De la un bătrân buchinist , cu o simpatică bărbuță roșcată, după o scurtă negociere, mi-am cumpărat Verlaine, ”Poemes Saturniens” . Nu m-a lăsat să-l fotografiez..
Franța?
Notre Dame, Louvre, Sainte Chapelle, Panthenonul, Les Grandes Eaux Musicales de Versailles, ce minunăție!
basilica Sacre– Coeur-regret că nu-i pot scrie corect numele- magazinele sclipitoare, muzica străzii, franțuzoaicele elegante, în pantofi fără toc, Sena verzuie, ducând vaporașele incoace și incolo, sfidătoarea Tour Eiffel, halele Parisului, atelierul lui Brancuși, Bastilia, Champs Elysees, Palatul Justitței, Montmartre- Monet, Renoir, Toulouse- Lautrec, Depardieu , Edith Piaf, Le Moulin Rouge, Gavroche, Le jardin des Tuileries, la place des Vosges, La marseillaise, Diane de Poitiers, Chenonceau, Blois, Amboise, Chamont, Chambord,Cheverny..

Și cerul.
Ca nicăieri altundeva.
Iubesc Franța!
}n urm[ cu  trei veri, când nu mă mai așteptăm, am văzut sudul ei însorit și lumea ruptă parcă din vise.
Aș vrea să revăd Parisul..cine știe?
Sirenă rea sau Înger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu- zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire,o! singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută și clipa nu prea grea?
Imn frumuseții, de Charles Baudelaire .

Am găsit și câteva proverbe franțuzești -
Cine trăiește fără a greși nu este atât de înțelept după cât crede.

Nu trebuie sa înveți pisica să prindă șoareci.
  Punctualitatea este politețea regilor.
  Să nu meargă în pădure cine se teme de frunze.//
Îțí place Franța?

Poate  treci și pe aici-

un cadou de la Luli

și

plus darul Ștefaniei-

dacă ceea ce primești

 îți poate fi furat, cine are puterea  să-ți fure  ceea ce dăruiești? 
Antoine de Saint Exupery


Că în vocea ei se adună tot ce are viața mai frumos- talent, dragoste, farmec, energie, putere, dăruire, asta aflasem, 
ascultând-o. 
Și tot ascultând-o!

 Cineva a „aruncat ” o vorbă   cum că  ar fi   pictoriță ..tablourile poartă semnătura autorului. Care nu este celebra cântăreață.

fără binoclu

 Dincolo de fereastră,  holteiul octombrie se alintă rebel, în ștrengăria-i copilărească.

Cu degete lungi de pianist îndrăgostit , plouă din plete șuvoi  copt de chihlimbar crocant,  stropit discret  cu   zahăr ars.

 În mers  de trubadur , risipește printre crengi  fire lungi de roșu fistichiu,   atinge tandru codițele  frunzelor  scăldate în lacrimi reci de brumă. Se face nevăzut. . .

Trezită cu noaptea în cap,  de sub pleoape grele de reverii,  strada alunecă printre oameni și vise. 
Șterge în fugă  năsucuri de copii guralivi, bălăngănind ghiozdane doldora de  povești cu bastonașe, alune și urși.

Faruri grăbite, fete cochete, blugi și berete.

Indiferent, un câine și-a lungit de tot cerceii din urechile   verzi..

 Zadarnic așteaptă covrigi.

Clipește  bleg.

  Îi este egal, dacă lumea se duce sau vine.

 Dimineața, aromată  ca o ceașcă de cafea bună, rămasă pe masa  din balcon,   râde în crâmpeie de cer albastru.  

 Printre nori, se arată o  frunte de soare  cu dinți.

 Sprijinit în cot străveziu,  și-a pus cozoroc dublu. 

Mi-e dragă clipa!

 Aș fi vrut să fiu cu tine!

Obs.  Am însăilat, în mare grabă,   duzina  împrumutată de la psi

p.s.  ce spui?

luminiță albastră

Este una dintre infinitele  nuanțe ale curcubeului.
O vezi în nesfârșitul cerului, în azurul valurilor mării, în ochii cuiva drag, în fragilitatea florii de nu- mă –uita.
Pentru tine, albastrul este bucuria clipei.
Trăim în cea mai frumoasă  dintre lumi, spunea cineva.
Așa o fi, dar lumea nu este perfectă.

Sau nu poate fi perfectă în același timp pentru fiecare, este complicat,  n-o să-i înțeleg niciodată legile .
Albastrul nu este doar o culoare.
Este o țintă, un țărm, este lumina către care astăzi, 2 aprilie 2011, 4000 de familii din România , în numele speranței , își exprimă , solidar, lupta pentru un mâine normal
al copiilor suferinzi.
Este Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului..
Dacă n-ai știut sau dacă ai știut , dar , preocupat de ale tale, n-ai avut vreme să te gândești că lumea înseamnă mult mai mult decât se vede, implică-te !
Astăzi!
Și mâine!
Cum crezi tu.
În lumea în care ne mișcăm zilnic, 4000 de copii suferă de autism.
4000 de familii luptă, clipă de clipă, cu un dușman crunt, care a zăvorât simțirea într-o cameră, rătăcind, nimeni nu știe când , cheia..
Zilele lor încep, adesea, în miez de noapte, storc enormă răbdare în lacrimi înghițite, adună încercări mereu luate de la capăt, nesomn, renunțări la multe și nerostite dorințe personale, muncă de luni întregi , zvârlită într-o clipă.
Bani, mulți bani..
Pentru ei, mâine înseamnă speranța că va sosi momentul în care copilul va râde , va plânge, va povesti, îi va privi în ochi pe cei dragi, iar trecutul va rămâne o poveste .
În rugi rostite sau tainice, adun toată iubirea mea pentru Catinca !
p.s. te alături?

sunt aproape- 
http://popasuriprincopilarie.blogspot.com/2011/04/aratati-ca-va-pasa.html

http://cella-blogoblomovian.blogspot.com/2011/03/aratati-ca-va-pasa.html#comments

http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/04/aratati-ca-va-pasa.html