sâmbătă, 30 iulie 2016

în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului

Parcă  n-ar conta durata. Nici chiar toate  locurile  văzute.
 De fiecare dată, când  plec în vreo drumeție, cum trec de  jumătatea ei, aștept  să se întâmple acel ceva, țâșnind ca  o  scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor. 
Ce se întâmplă mai apoi parcă  n-ar mai conta  chiar atât de mult.
Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine  contează pentru mine,contează  acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a  lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

  Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de  nori,  vălătuci verzi acopereau zarea.  
Copiii uitaseră  oboseala și căldura zilei. 
De pe băncuțele  așternute ca la școală, ascultau
vocea  preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.
 Am închis ochii, poate că  am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea,  toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu
joc de vis și realitate, simț și  înfiorare, nicio grijă, doar gândul  mereu mai departe, în pacea  tainică a locului, precis și incert laolaltă.
Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:
 „Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca  din negură, ș-o asemănare cu ochii și  zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare  și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

6 comentarii:

  1. Mulțumesc, Modart!
    Știi, sunt locuri care,într-un fel,prin simpla lor unduire și printr-un parfum special, îți „dictează ”starea!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ti-o dicteaza interior,,,dar pana la expresia ei in cuvinte e distanta mare!Nu ajungi niciodata la capat fara un har pentru asa ceva!
      De unde inspiratia in scris la tine?
      De unde purcede talentul in arta oare?
      Aici voiam ajunge!Ce crezi?

      Ștergere
  2. Ei, nu mă lăuda, că încep să cred!
    Știi, eu iubesc cuvintele,cred că le văd materializându-se,scriu/ citesc ce am scris/aud...
    Când eram elevă de gimnaziu, realizam, cu oarecare ușurință, desene frumoase, pentru că aveam o profesoară de rusă, careia i se completa catedra cu niște ore de desen. Doamna Lăzăroiu era talentată, atentă, nu ne grăbea, ne „povestea „ desenul, așa că eu îl aveam mai întâi în gând, cumva... Profesorul de română era excepțional, absolvise două facultăți- Litere și Filozofie. Era ceva extraordinar atunci.
    Nu admitea să rostești o poezie încălcând regulile unei pronunții absolut corecte, era atent la vocea fiecăruia. În privința operelor scrise în proză- la textele speciale mă refer: ”Ardealul”, ”Amintiri din copilărie”, ”Sobieski și românii”, trebuia să memorăm multe paragrafe.
    Poate că auzindu-mă rostind atâtea texte, am căpătat un fel de a construi imagini pe care le ”văd „ cu ochii minții.
    Amândoi copiii mei pictează!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu laud,constat!
      Nu,nu de la texte ,educatie vine talentul,,,era acolo,scoala,viata doar l-au propulsat spre manifestare!
      Vorba lui Dem Radulescu"taletul ori il ai,ori nu!"
      Copiii nu mostenesc si talentul tau?
      Ori prefera pictura!

      Ștergere
  3. Ești drăguț să spui că aș avea talent.


    Copiii mei, pentru o bucată de vreme, diferită de la unul la celălalt mi-au fost elevi.
    Îi cunosc bine, aș zice. Nu pot să-i laud, ar fi ca și cum m-aș lăuda pe mine.

    Pictură? da!
    Amândoi, fără ca eu să-i fi determinat, au ajuns, pentru o vreme, în preajma câte unui artist, cu care s-au și împrietenit.
    Poate că le-a priit!

    RăspundețiȘtergere