Kafka pe malul mării, de Haruki Murakami

„..vei trăi totdeauna  în biblioteca  dinlăuntrul tău”

Acum, că am terminat de citit cartea asta, și nu m-am grăbit deloc, pentru că  mie îmi place mult cum scrie Domnul acesta  din generația mea, trăitor în Țara-Soarelui- Răsare, înzestrat cu o imaginație, de te duce pe unde nimeni altul  nu ar avea cum să te ducă, m-am așezat în fotoliul preferat, de lângă fereastră, și m-am întrebat cum mă simt eu după ce am mai citit o carte. Pe care o am lângă mine, ce bine că mi-am făcut atâtea însemnări, așa că pot să le revăd când vreau.

  Mi-ar plăcea  să aflu că în anul următor,”Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami, se studiază în liceu.

Este părerea mea.

De ce?
 Pentru că  se tot spune  despre liceeni că  nu mai sunt  ce au fost, că nu simt  niciun interes pentru”Ion„, ”Enigma Otiliei„, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, din nu știu câte motive.  

”Kafka pe malul mării”, cred eu, ar putea să-i  atragă.O spune profesoara care are, încă, sufletul plin de emoția zilei de astăzi,pentru că tocmai a început școala.

De ce am ales eu  să cumpăr și să citesc” Kafka pe malul mării„?  din mai multe motive; întâi că nu am rezistat tentației  de a lăsa să-mi scape o carte scrisă de acest romancier fascinant, apoi, dacă pe copertă scria Kafka, trebuie să existe, cumva, mi-am zis ,vreo cine știe ce tainică legătură între Haruki Murakami și  autorul  „Procesului„.

 Așadar, acum, după ce cu greu am lăsat-o din mână, chiar și când am ajuns la ultima  pagină, mă întreb câtă realitate, cât fantastic se adună în cele peste cinci sute de pagini, ce legătură există între  personajele  romanului și ce sunt eu, cititoarea, în  acest spectacol grandios, care, preț de  câteva zile și nopți, s-a țesut în juru-mi, prinzându-mă  într-o plasă din care nu am vrut să ies prea repede.

Neiubit  de nimeni, băiatul, care își zice Kafka Tamura, poartă în spate blestemul  tatălui, un celebru sculptor, atins în tinerețe de un trăsnet,”îți vei omorî tatăl, te vei culca cu mama și cu sora ta„.
Profeția asta este îngropată în el ca un mecanism, acel  mecanism din „Coloana penitenciară” a lui Kafka  despre care, Oshima,  un alt personaj important al cărții, tipul ”femeie- bărbat”, care îl va ajuta  în inițiere,îi  va spune că  este”mai viu  ca nimeni altul în  situația în care suntem,vorbind nu despre ea, ci arătând  detaliile mecanismului...„
Sfătuit de „băiatul cu numele Corbul„, acea parte neguroasă din  sine, care îl apasă ca o mlaștină, moștenită  patern prin ADN,  tânărul  fuge  de acasă, (kafka înseamnă  corb)chiar când ar fi trebuit să împlinească cincisprezece ani, ziua în care foștii lui colegi mergeau la școală. Știe încotro va merge, s-a pregătit bine, a ales  ca refugiu, nu știe pentru câtă vreme,biblioteca particulară Komura, din Takamatsu „e posibil să-mi schimb programul pe parcurs”îi va spune el Sakurei, fata cu cercei, ca de fructe, despre care crede că ar putea fi sora lui. 
Tânăra coafeză  este, dacă ar fi să mă gândesc la un basm, primul  suflet recuperator în  acest lung drum al inițierii și al descoperirii de sine, relația lui cu ea însemnând, cumva, o fază  tranzitorie a blestemului patern .

Nu pare deloc întâmplătoare introducerea în roman a  unui episod petrecut în 1946, consemnat de Secția de  Informații a armatei americane,  când se menționează că trecerea unui OZN pe deasupra unei păduri,din preajma localității XXX, în 1944, a avut ca urmare  leșinul unei întregi clase de copii, aflați  cu profesoara lor  într-o drumeție.Treptat, copiii și-au revenit, cu excepția  lui Satoru Nakata.

Între cele două personaje, tânărul Kafka și  bătrânelul Nakata, golit total mental  în urma evenimentului amintit, înzestrat însă  cu niște capacități  supranaturale de a vorbi cu pisicile și a anticipa  fenomene catastrofale: ploi  cu  pești  și cu lipitori, există o fel de  ciudată legătură:cei doi se învârt într-un cerc cuprins între „poarta/piatra de intrare/ poarta de ieșire, între două neanturi,ca în mijlocul unei furtuni violente de nisipuri.
 Realitate și  fabulos, sau lumea de aici și cea de  dincolo, liant între ele fiind visul. 

Nakata „este prost și nu are ținere de minte„, el doar merge, mânat de o forță puternică.

 În acest labirint se afundă adolescentul Kafka .

 Tânărul și bătrânul se caută unul pe altul, ca două fețe ale aceleiași oglinzi, se caută și nu se întâlnesc niciodată în această  fascinantă călătorie terestră și astrală, trăiesc, cumva, unul prin celălalt. Poate prin reincarnare. Ca și cele două Saeki,una de cincisprezece ani,  căreia i s-a ucis fericirea, odată cu moartea  iubitului, cealaltă, eleganta, rafinata, doamnă Saeki cu care tânărul Kafka  va face amor în  câteva rânduri.

Hipnotizat, Nakata  îl omoară pe sculptor, în ipostaza unui straniu  ucigător de pisici, cu ale căror inimi acela se hrănea, în vreme ce, departe,fiul fugar,după niște grele ore de zbucium, revenit din transă, are tricoul  îmbibat de  sânge, sânge real.

Aceste două personaje se compensează într-un fel: unul este trecutul, ideal strivit poate de ororile războiului, celălalt  este prezentul; tinerețe, lecturi intense, muzică profundă, pictură, dorința  de a-și depăși temerile provocate de misticism, nevăzut/necunoscut,  zone interzise, sex, (prea  multe scene explicitate) neiubire și abandon, trecere , ca în basme, dincolo de un anume prag.

Cât privește  prima parte a  blestemului patern, Kafka o va trăi  prin întâlnirea cu  misterioasa doamnă Saeki,imagine dublă, femeie- copil,frumoasă, fragilă, dar puternică, artistă, autoare a unei opere care, paradoxal, o va arde bătrânul Sakata, ajutat de un prieten, simpaticul șofer Hoshino „Am scris tot ce era de scris, acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le citească altcineva...prin urmare , aș vrea să le duceți undeva și să le ardeți în întregime„.

Nakata aduce moarte, moartea doamnei Saeki, dar și a sa.De fapt, trecutul-dureros  și întunecat- trebuie să moară.
El moare  în somn, fără  remușcări, fără spaime. Doamna Saeki  se stinge  discret, cu capul pe masa ei de lucru, nu înainte  de a-și fi scris testamentul: Oshima, bărbatul/femeie,  primește stiloul ei, Mont Blanc, lui Kafka  i-a lăsat amintire tabloul din bibliotecă, „Kafka pe malul mării”.

„Doar ai fost acolo. Iar eu stăteam lângă tine și te priveam, demult, pe malul mării. Bătea  vântul, pe cer  pluteau nori albi și era mereu vară”.
„Degetele ei se agață de peretele timpului”

- Sunteți mama mea?

-Ar trebui să știi deja răspunsul.„
„Mamă, spui  tu, te iert. Apoi ceva înghețat din inima ta trosnește.„

Lumea asta și lumea cealaltă, sacră, unde timpul nu mai contează, mit și blestem, curaj, sport și multă  lectură, muzică, hipnoză,  poduri și punți,  oniric, verde, albastru și întuneric,  soldați, disciplină,(ne)iubire, modern-KFS, ficțiune, durere, spaime și sex, sânge și răni, trenuri și gări, corbul,  marea și Kafka.

Într-un fel, fiul rătăcitor, corb și călător într-o lume complicată, reală și fabuloasă, cu rănile  cicatrizate,”purtând multe teorii„  se va întoarce în casa mare și goală din  Nogata.

”Mai  întâi merg la poliție și le explic  toată situația, pentru că altfel ar însemna să fug toată viața de ei. Apoi, cred  că mă întorc la școală.”
”Se pare  că te-ai maturizat... toți continuăm să pierdem lucruri importante, ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce  înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru-cred că în cap-există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri. 
Arată ca rafturile unei biblioteci....„

parfum uitat de verde crud

Străjuit de plopi tineri, aruncați la întâmplare, se rupe  de autostradă, lăsând-o în pace cu bolizii ei gonind spre capitală, taie lanuri de grâu și de porumb, 
se încolăcește într-un loc, mângâind în grabă un tăpșan acoperit cu tufișuri de mure și imortele liliachii, trece pe la porți închise în miezul zilei, salută frumos, cum se  cuvine la țară, pe toți sătenii aflați cu treburi pe la primărie/farmacie, magazin și se așterne  lin până la pasarelă.

 Bătătorit de zeci de ani,  poate chiar sute, cine mai știe, drumul,  pe care îl cunosc de când aveam vreo cinci ani,  intră grăbit în sat.
În satul meu.
Nu are timp să se uite în stânga, nici în dreapta, nu-i ia în seamă pe cei câțiva pierde- vară adunați la umbră în chioșcul din fața bufetului, ciocnind  halbele cu mânecă albă, înaltă.//

Argeșul șușotește în albia lui.

Cu ani în urmă, în zile cuminți de vară, plaja era neîncăpătoare!

Încerc să prind cu ochii minții farmecul acelor clipe- eu, liceana, studenta, prietenele mele, scrisori lungi, în plicuri roz, ascunse între coperte de  romane străine, promisiuni, bilețele, nisipul mărunt, sclipitor,  joc de  pietricele colorate, lipii aruncate pe luciul molcom al  apei, teama de a nu –i supăra pe părinți cu întârzierile nejustificate...

De cealaltă parte a  podului, unde Argeșul fusese zăgăzuit într-o adâncitură moale, în zile fierbinți de august, zeci de familii: părinți, copii, rude își îngropau cânepa.

 N-ai auzit, n-ai văzut, așa-i?
O să-ți spun din ce-mi amintesc.//

 La capătul fiecărui lot de pământ din lunca Argeșului, fiecare familie semăna  pe un petic bun cânepă. 
Verde crud, aromă vie!
La coacere, tulpina  aspră, gălbuie lăsa urme adânci în palmă. Se smulgea fir cu fir, dimineața, pe răcoare.
Puși la uscat, snopii înalți  cât  un copilandru umpleau curțile. În câteva zile  erau tocmai buni de îngropat. Treabă de bărbat!

Unul lângă altul, snopii se așezau în adâncul mâlos, prinși în legături strânse, acoperiți cu nisip și pietriș, greutăți, țăruși puternici de lemn. Fiecare familie își marca proprietatea.

Pentru câteva săptămâni, locul era împânzit de semne, nimeni nu îndrăznea să treacă dincolo de porția lui.

Din când în când, mama și  bunica scoteau câte un fir- topirea trebuia să fie perfectă.

Când firele se colorau în alb, snopii se desprindeau atent din  legături. Începea spălatul, treabă exclusiv de femeie.
Lovituri puternice pe luciul apei în asfințit de soare, o muzică nemaiauzită  de atunci, muzică de care-mi este tare, tare  dor!!

În ploaie de stropi, zeci de femei, una lângă alta, spălau  snopii moi până seara târziu. 
Sprijinită într-un cot, din margine  argintie de zăvoi, se întâmpla să răsară, sclipitoare, luna!!//
Curtea se umplea din nou cu mănunchiuri.
Albe, curate, ce aromă !
Într-o zi/două, cânepa era bună de melițat.

Ai văzut o meliță? Un căluț, ca să zic așa, sprijinit pe două picioare de lemn, baza ceva mai lată, cât să încapă snopul uscat, partea de sus, mobilă.

  Răsuna satul de bătăi în cadență, muncă aspră, obositoare...

Mâini bătucite adunau  în stive firul cenușiu, fin ca mătasea, bun de tors.  Se adunau  sub meliță  câlții,  ei buni și ei la  ceva .
  Bătrânele împleteau  cu greu zăblăul, o pătură mare, mare  cât o parte de curte, se  aduna în palma lui  recolta de-o vară, pentru că grâul nu se punea fierbinte direct în saci.

Separat, cădeau resturi lemnoase, bune pentru aprins focul, iarna.

Fuioare lungi, unele alburii, multe cenușii se stivuiau în podul casei, până la căderea zăpezii, când începea torsul.

Ai fost vreodată într-o casă, unde torc mai multe femei?.

Imaginează-ți sforăitul  nestingherit  al  motanului tău, care-și îngână lenea, tolănit regește pe fotoliu.

Răsucite cu o tandrețe  pe care doar degetele femeii o au, firele se adună pe fuse.

 Urmau multe alte operații- înălbirea cu leșie, năvădirea,  țesutul pânzei.

 O gospodină adevărată își îmbrăca  întreaga casă  cu tot ce rodiseră degetele ei din primăvară până-n cealaltă primăvară- fețe de masă, perdele, cuverturi, preșuri, covorașe, chiar  dimie pentru paltoane.//

Argeșul își duce susurul la margine de sat.

 Câte  povești mai ține el minte?

Singuratic, ca o mână  rătăcită, aruncată între două sate, Ungureni și Crovu, podul construit de nemți se clatină sub greutatea mașinilor.

Culeg în palmă lacrima aducerii- aminte.
Cânepa,doar o poveste.
Verde crud, rătăcit în arome  incerte ...
 

vom ( mai ) face altul mai trainic..

Nu se folosea cuvântul manual.

Nu auzisem de el.Toate erau cărți. Subțirele, cu file gălbui, foșnitoare.

Nu-mi amintesc să mă fi plâns  vreodată de greutatea  ghiozdanului de carton, învelit în pânză bleumarin, prins în curele, pe spate( sărut mâna mătușii mele din București, vânzătoare într-o librărie).
Pentru că nu aveam motive,  era ușor.. Eram în clasa a IV-a

Caiete pentru teme, aveam la limba română- citire-, caligrafie și matematică.1,10 lei fiecare, cu tabla înmulțirii pe copertă. Sau cu suprafețele figurilor geometrice. Unele erau colorate, cu scene din povești. Sau cu proverbe..la celelalte materii- maculatoare-0,65 lei, cu reguli de igienă comentate.

Din cartea de istorie, am aflat de Burebista, Decebal, Traian  și de podul lui Apolodor din Damasc,  de toți cnezii și voievozii, de domni și domnițe, de lupte, victorii și înfrângeri.

Despre regalitate și monarhie  am auzit destul de târziu.

Cunoștințele de istorie s-au reluat, amplificat, în clasele a VII-a și a XI-a. Chiar și în anul V de facultate am avut un examen, obligatoriu,  de Istoria României.

 Aproape  nimic din ce am învățat în clasa a IV-a, n-am uitat.

.Nu știu cum se face,  că am străbătut multe meleaguri, dar n-am ajuns să văd  podul de peste Dunăre, nici  tulburătoarea insulă  Ada Kaleh, era și un cântec...

Am rămas cu tristețea unui vis înghițit de ape. Despre Dunărea la Cazane, despre Baziaș  știu doar din cărți  și documentare..poate, cine știe?

Într-un manual de literatură pentru clasa a VI-a era un fragment din romanul Desculț, al lui Zaharia Stancu  Dunăre! Dunăre! 

Știu că sunt mulți care  nici nu vor să-i audă numele. Cum să treci, totuși,  peste o pagină ca aceasta? Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb  în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine  de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit...nu mai păstrez manualul, am găsit fragmentul într-o culegere de exerciții  de gramatică aplicată, de Ștefania Popescu./

Astăzi, pentru că un alt mare pod de peste Dunăre se închide, pentru reconstrucție, cu fonduri europene,  mi-am amintit de podul de la Drobeta.

 Și de un articol   primit de la o prietenă, prin care un anonim ne învață să gândim pozitiv.

 Să aflăm  că  privind , fără sfială,  înapoi, am  putea învăța de la Dunăre,să cautăm drumul fără pulbere…//

Podul lui Traian ? Mă îndoiesc ! (Cogito, ergo sum) 

  „ Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are "acte" ! O să mă întrebaţi:

"Cum adică nu pare în regulă ?"

Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există niciun document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară ! Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.

   Este cunoscut faptul că monumentul triumfal, ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare !

Fie și numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc  al celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod, poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani!  Există însă în folclorul aromân o baladă
populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O să vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca "bătută în cuie". De ce ?

1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !

2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva, să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
3. În al treilea rând, afirmaţia este ilogică, întrucât cercetările efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !
 Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul "buclucaş".

Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ?

Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu ceva timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit această "perlă" a ultimei provincii cucerite de romani ? Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei ! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:" Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării". Acelaşi autor ne spune: "(Burebista) trecea fluviul când dorea", însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna, Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara nu se putea trece decât pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult, pentru această afirmaţie, există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată "Puntea din artă" ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri, constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani ! A se observa că cifra concordă cu cercetările moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii acestui pod peste care Burebista "trecea fluviul când dorea". Necesitate care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării ! Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poată avea o cale mai facilă pentru a jefui Dacia de toate bogăţiile ei ! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria !

Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?„