tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.

Se  dichisea  pe îndelete.

 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.

Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .

  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.

Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.

Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.

 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!

Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.

În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.

Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.

   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 

Și s-a  ridicat . 

Sus, mereu  mai  sus.

Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....

Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

moștenim pământul

de la strămoși și-l împrumutăm copiilor”. Saint-Exupery

omul și vremurile

 Se întâmpla în 2003.

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia.

Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.

Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.

I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.

Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit. 
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.//
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.

Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare  statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!
  În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar  cu un fel de magie.

Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul. 
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.//
Cele de mai sus  mi-au  revenit în minte, văzând  la televizor  niște scene  petrecute în capitală, când, uitând de cele sfinte, drept-credincioșii s-au înghesuit în strigăte să atingă o icoană făcătoare  de minuni, luându-și singuri porția de rămurele aducătoare de bine.

întoarcere la brazdă

motto: 

 Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!
Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,
se-ascunde în fieștecare din ele, când dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de câmp și amiezi de grădină,
un veac pădureț
popoare de frunze
și-un murmur de neam cântăreț.//Lucian Blaga
De  vreo câteva zile,  citesc și aud tot felul de informații despre nocivitatea  unor alimente esențiale din  hrana zilnică..

 Dacă ar fi să le iei pe toate de bune,  toată primăvara  ar trebui să te hrănești doar  cu urzici, spanac  și  cine știe ce alte  ierburi, dacă buna noastră mamă-Terra-  se va lăsa înduplecată să ni le mai dăruiască.

O prietenă de peste Ocean zice că n-ar trebui să  intrăm în panică.

 Ea recomandă întoarcerea la  mirabila sămânță.

N-am văzut, n-am gustat  semințe de chia., nu zic că nu  voi căuta. //

  Semintele de chia sunt unele dintre cele mai puternice, functionale si pline de nutrienti alimente din lume. Extrem de bogate in fibre si pline de antioxidanti, proteine, minerale, vitamine si Omega-3, chia sunt ideale pentru persoanele care vor sa adopte un stil de viata sanatos.

Denumite de specialisti Silva Hispanic si recunoscute de publicul larg cu apelativul folosit si de noi, chia isi trag numele dintr-un termen al limbajului Nahuatl, care inseamna uleios. Uleiul semintelor este recunoscut pentru concentratia ridicata de Omega-3. 64% din componenta alimentului consta in acest acid gras polinesaturat.

Ne-am putea opri aici cu enumerarea beneficiilor acestor seminte asupra organismului, avand in vedere cat de bun este Omega-3, insa ele sunt atat de multe incat trebuie sa stii de ce ar trebui sa le consumi.

Semintele chia:

• au mai multi antioxidanti decat murele
• au mai multe fibre decat fulgii de porumb
• au mai mult calciu decat laptele 
• au mai multe proteine, fibre si calciu decat semintele de in

Care sunt avantajele pe care le ai daca mananci seminte de chia?

1. Slabesti fara sa te infometezi

Visul oricarei persoane aflate la dieta poate deveni realitate. Micile seminte pot fi pregatite astfel incat sa aiba gust de orice, iar textura si compozitia iti vor tine de foame atunci cand vrei sa scapi de kilogramele in plus. In momentul in care intra in contact cu apa, semintele de chia se transforma intr-un soi de gel care creste in marime si greutate, total lipsit de calorii, care harneste organismul fara sa-l ingrase.

2. Echilibrezi cantitatea de zahar din sange

Orice persoana are nevoie de energie, iar mentinerea unui cantitati echilibrate de zahar in sange este extrem de importanta din acest punct de vedere. Atat forma gelatinoasa, cat si combinatia inedita de fibre solubile si insolubile din semintele de chia au rolul de a intarzia procesarea zaharului din organism, oferindu-ti energia de care ai nevoie.

3. Previi diverticulita

Diverticulita este o afectiune uneori dureroasa, care se dezvolta atunci cand diverticulul ce se formeaza in peretele colonului se inflameaza sau se infecteaza. Mancarea procesata din zilele noastre nu face decat sa dauneze sanatatii, iar semintele de chia vor combate efectele negative, hidratand colonul si favorizand digestia.

4. Prepari alimente fara grasimi

Daca iti place sa prepari tot felul de alimente la cuptor, dar urasti untul, margarina sau uleiul de floarea soarelui, gelul din semintele de chia este ideal pentru retete, dar si pentru sanatate. Mancarea va fi la fel de bine pregatita, isi va pastra gustul, dar nu vei mai fi nevoit sa folosesti atat de mult ulei.

5. Iti stapanesti pofta de mancare

Deficienta de minerale si vitamine creeaza o pofta de mancare pe care nu o vei mai resimti, de vreme ce asimilarea semintelor de chia aduce cu ea toti nutrientii de care are nevoie organismul tau.

Cum poti pregati semintele de chia?

• Amesteca o lingurita de seminte de chia cu un sfert de cana de apa. Vei obtine un mix care seamana cu oul, pe care il vei putea adauga in compozitia prajiturilor. 
• Adauga semintele de chia in iaurt.
• Amesteca-le cu faina, lapte si oua pentru a pregati clatite.
• Adauga-le pe post de dressing la salate sau la shake-uri. 
• Le poti pune si in compozitia chiftelutelor pentru a le oferi textura.

Ai consumat vreodata seminte de chia? Ai incerca sa le incluzi in alimentele preferate acum ca stii cate beneficii au?

Semintele de chia sunt printre cele mai marunte seminte din lume dar care au proprietati exceptional de complexe: sunt bogate in minerale, in acizi de omega-3, in antioxidanti si nu in ultimul rand, sunt bogate in proteine complexe. Semintele fac parte din familia salviei si au fost mentionate inca din secolul 16 in documentele aztece, Codex Mendoza, afirmandu-se ca sunt cele mai complexe surse de energie si putere.

Vin in doua culori, bej si negre, insa ambele variante sunt extraordinare. Consumati zilnic 2 linguri sub diferite forme precum smoothies, budinci, in painici raw, in salate, presarati-le in cerealele de dimineata etc. si nu veti regreta.

1. Contin de 5 ori mai mult calciu decat laptele (plus boron care ajuta calciul sa se transfere in oase).
2. Contin de 3 ori mai multi antioxidanti decat afinele.
3. Contin de 3 ori mai mult fier decat spanacul.
4. Contin de 3 ori mai multa fibra decat ovazul.
5. Contin de 2 ori mai multe proteine decat orice fel de fasole, samanta sau cereala. Sunt o sursa completa de proteine, avand toti amino-acizii esentiali care sunt prezenti intr-o forma extrem de usor de digerat.
6. Contin de 2 ori mai mult potasiu decat bananele.
7. Contin mai multa omega 3 decat semintele de in si nu se rancezesc.
8. Pe langa toate acestea sunt o sursa excelenta de energie, in special pentru atleti iar o cantitate mica ofera satietate.
9. Ajuta corpul sa elimine kilogramele in plus si taie pofta de mancare.
10. Ajuta corpul sa isi sustina si sa isi reconstruiasca muschii in timpul exercitiului fizic,  in timpul sarcinii dar si dupa nastere, doarece ajuta la regenerarea membranei.
11. Creste lactatia si este o sursa compacta de nutrienti pentru copii de orice varsta.
12. Nu au gust si absorb apa foarte usor, transformandu-se in mai putin de 10 minute intr-o budinca densa.
13. Sunt usor de digerat si imediat dupa ingerare sunt transportate si folosite de catre celulele corpului nostru.
14. Pe langa toate acestea, erau folosite de indieni si misionari pentru bandajarea ranilor pentru grabirea vindecarii si pentru evitarea infectiei. Le foloseau pentru a indeparta infectiile din ochi si pentru clarificarea ochilor, prin simpla plasare a doua seminte in ochi.
15. Consumul de seminte de chia ajuta la echilibrarea zaharului din sange.//  încotro ?

dați-mi un punct de sprijin

și pun Pământul în mișcare. Arhimede

 http://www.youtube.com/watch_popup?v=W-Zk8WqCAf4&feature=related

de la neveu

rațíonamentul și rațíunea

 sunt departe de a fi sinonime, Alexandre Dumas- fiul

E vară, vacanță, soare cât să facem  față pentru  trei ierni  la rând, una/alta,   ordine în gânduri, printre hârtii, așa am descoperit , într-un caiet vechi- clasa a XI- real, o  problemă.

 Să  nu-mi ceri, te rog frumos, autorul, că nu-l știu. Eu am transcris  conținutul.

 Rezolvarea?  Să vedem!

Oricare om are, în mod normal, doi părinți, patru bunici și opt  străbuni.
 Până aici, nimic complicat. 
Dacă privim înapoi,  cu fiecare generație, numărul  antecesorilor   se dublează,  întâia generație ( din urmă) sunt cei doi părinți, adică 2 la puterea 1, a doua, sunt bunicii, adică 2 la puterea 2. Ar urma străbunicii, 8, adică 2 la puterea 3.

Și dacă ne tot ducem  cu gândul înapoi, a N-a generație ar număra  2 la puterea n strămoși,  pentru fiecare om din ziua de astăzi.

Biologia  zice că  generațiile se succed  cam la 25 de ani.

Înseamnă că în urmă  cu   500 de ani, deci, prin anii 1512, asta însemnând cu   20 de generații în urmă, pe pământ  viețuiau 2 la puterea 500:25, deci 2 la puterea 20, ceea ce înseamnă 1048578 strămoși  ai fiecăruia dintre noi.

Eu n-am socotit, calculul  a fost făcut de  autorul problemei, nu am niciun motiv să nu-l cred.

Rezultă , din ce spune el, că populația globului, în urmă cu o jumătate de secol, era mult  mai mare decât astăzi.

În februarie 2012, populația Terrei era de 7 miliarde.
 Dacă acum aproape o   jumătate de secol,  când  a fost gândită problema, populația  globului număra  3,5 milioane de oameni, se întreabă retoric  autorul,  în secolul al XV-lea, pământenii ar fi  ajuns la  de  3,5  milioane de  miliarde de oameni?
 Dar  dacă o raportăm la  cele 7 miliarde actuale, ajungem la astronomicul număr  de  7 milioane de miliarde de oameni??
 

 O fi posibil, știut fiind  că populația  globului crește, nu scade?
 Pe Wikepedia , citesc că  astăzi populația  Terrei este  de 10 ori mai mare  decât acum 400 de ani...ce să mai alegi?

Tu cum zici? Ar fi încăput atâta lume pe Pământ?

Ar fi fost mult prea mare înghesuiala?

Să se fi mutat , deja, unii pe alte planete?//

cunoașterea este pentru minte,

experiența este pentru  corp. Joe Dispenza

Îmi povestea cineva că a stat de vorbă cu domnul Prunariu.
 Nu reținuse cuvintele, mesajul era că , văzut de sus, pământul pare un firicel fragil, cuminte, neajutorat. 
 Într-un nesfârșit Ocean.
și omul?  el  ce este?
 Iată ce am împrumutat  de la Modart, care, la rându-i , a cules filmul de la Patrocle. 
Rupe, te rog, din timpul tău,  câteva minute, lasă  deoparte  treburile și dezamăgirile, și urmărește filmulețul.
N-o să-ți pară rău.//
 

și copacii au dorințe

Cu multe secole în urmă, într-o dimineață verde, pe culmea unui deal, de sub frunze, ierburi și flori, au țâșnit trei mlădițe.

Au crescut, au tot crescut!

Trei copăcei.

 Cu vremea, au ajuns copaci puternici.
Scrutau mândri depărtările, luând aminte în jur. Într-o zi, cel din dreapta zise:
-Lemnul meu este puternic, trunchiul îmi este frumos și drept, ramurile sunt bogate! 
Sigur o să vină un tăietor de lemne, o să mă vadă și o să mă ducă la el acasă. Cu pricepere și grijă, o să cioplească din mine o ladă frumoasă, în care își va păstra toate bijuteriile și lucrurile de preț. 
Cât de fericit voi fi să port o asemenea comoară!
-Nici eu nu sunt mai prejos, așa că n-o să zăbovesc prea multă vreme pe aici. O să vină alt tăietor de lemne, o să mă ducă acasă, și, pentru că sunt atât de puternic, va ciopli din lemnul meu cea mai bună corabie.
 Oameni fericiți și bogați- poate chiar  și regele- vor dori să călătorească pe corabia construită din lemnul meu bun.  
Ce fericit am să fiu!

Al treilea copac asculta înfiorându-și frunzele 
în gânduri.
- Știți ce, fraților, eu nu vreau  să plec  de aici, iubesc soarele, cerul și depărtările. 
O să cresc tot mai înalt, iar ramurile mele  îl vor vedea chiar pe Dumnezeu! 
Rugile  copacilor au fost ascultate.
Într-o zi, au venit trei tăietori de lemne.
–Eu tai copacul ăsta, a spus unul. Îl  vând tâmplarului din sat, o să-mi dea un preț bun. 
-Eu îl tai pe următorul și- l vând altui tâmplar.
-Ee, mie îmi rămâne copacul acesta frumos, îl tai și apoi îl duc la mine acasă.
Primii doi copaci erau foarte fericiți,  în timp  ce fratele lor își jelea soarta. 
După multe ceasuri de muncă, cei trei copaci erau, deja, încărcați în căruțe și duși în sat.

Din lemnul primului copac, tâmplarul a făcut o iesle, pe care a umplut-o cu paie pentru animalele sale din grajd.
Al doilea copac a devenit o bărcuță pescărească, în care n-o să se urce niciodată regele..

Din cel de-al treilea copac, tâmplarul a scos niște grinzi groase, pe care le-a dus în magazia lui întunecată.

Visele celor trei copaci se năruiseră. 
Au trecut anii.
Într-o seară târzie, în grajdul săteanului, au poposit  un bărbat și o tânără femeie însărcinată . 
Ea a născut un prunc frumos, pe care l-a numit Isus.
L-a așezat chiar în ieslea plină cu fân proaspăt. Animalele l-au încălzit cu respirația lor. Au venit  mulți păstori, au îngenuncheat  și s-au închinat în fața pruncului Isus, oferindu-i daruri  minunate.

-Sunt un mare norocos a zis lemnul  din care fusese făcută ieslea.
Eu țin cea mai de preț comoară din toate timpurile!

Au trecut vreo treizeci de ani.
Barca îi purta pe oameni la pescuit. 
Într-o zi, din senin, s-au ridicat talazuri uriașe, pescarii s-au speriat. Unul dintre ei a implorat valurile să se oprească. 
Marea s-a domolit. Pescarul  era însuși Mântuitorul, Mesia.

-Sunt cel mai fericit, a spus lemnul din care fusese construită corabia.
Îl duc pe Regele Regilor!

După ani mulți, al treilea copac sta tot în magazia întunecată.
Într-o zi,  grinzile au fost scoase afară.
Din ele s-a făcut o cruce, pe care cineva  a pus-o în cârca unui condamnat pe nedrept.
Omul trebuia s-o care în spate. 
Biciuit  de către soldați, s-a prăbușit, în vreme ce mulțimea dezlănțuită  arunca pietre și sudalme..

Copacul din care fuseseră făcute scândurile plângea de mila omului, ar fi vrut să fie mult mai ușor.
Crucea a fost înfiptă în pământ, iar pe ea a fost  pironit Mântuitorul. Isus era aproape de Dumnezeu!

-Sunt fericit, a grăit lemnul, îl am pe Dumnezeu aproape.
Isus a murit  pe cruce. Apoi a înviat.

 De atunci,Crucea este cel mai prețuit simbol al creștinismului.

Oamenii se închină , sărută  lemnul sfânt, cerând Domnului iertare, înțelepciune, izbăvire,  ajutor.

Povestea ar avea o morală. Care este aceea?

Fie ca sărbătoarea Nașterii Domnului să vă aducă bucurii, împliniri și multă sănătate! 

în căutarea armoniei cosmice

miercurea fără cuvinte.//
ideea vine de la Carmen

http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/

pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//

mărgele colorate

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.
Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, pană-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană,  pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită . Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos , cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc ]n lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .