surâs amăgitor,

  în iureș de Sânziene

”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol„

 Mircea Eliade,„ Nopțile de Sânziene”.

În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Răsfoiesc în gând cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar de suflet.

Blândă eleganță,vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții.

 Mi-e dor de palma lui  stângă,în care aduna cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.

Se  contura poetic  o lume tainică,  cu  ale ei întâmplări nepământene.

Real și fantastic,datini și obiceiuri străvechi, ocrotite de timp și de neuitare.
Istoria tainică a tradițiilor noastre.

Și motto-ul, cam hazliu  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„

  În amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți,noi,vreo nouăzeci la  număr, îl ascultam cuminți, notam în caiete.

„Sânzienele” sau ”Drăgaica”   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! 

Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica Fănica, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, adunându-ne pe toți șase nepoți în fața casei, pe iarba verde și moale.

Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!

Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.

În urmă  cu  câțiva ani, de „Sânziene”,  am mers la Cornățel, în vizită la  colega mea de  bancă din primii ani de liceu, Cornelia, inginer agronom.

 Dintr-o ladă  moștenită de la  bunica ei,  a scos un costum popular.Am făcut poze, ne-am dus apoi în câmp  și am cules  fire parfumate.

 

Mai apoi, către seară,  în Centrul Vechi al Bucureștilor, ne-am adunat, la o masă, depănând amintiri, opt foști  colegi de clasă.

  Cum să bănuiești  că doar peste câteva  veri sufletele câtorva  își vor fi căutând  drum printre   stele?

Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „ Liviu Rebreanu.

ce repede se face frig în viață...

”Lucrul cel mai mare pe care-l poate face cineva este să adauge viață vieții.”
Giovanni Papini, poet, romancier, jurnalist, critic literar italian.

Ca mai ieri ne  adunam în amfiteatrul  facultății, multe fete  și vreo  câțiva  băieți.Ne-am regăsit apoi în aceeași  grupă.Și în cămin. 

Cineva ne-a  făcut o fotografie în fața  căminului,în  primul an, înaintea sesiunii de vară: în iarbă, creșteau  floricele, în suflete, speranțe!

Elan, competiție,lucru în bibliotecă și în neîncăpătoarele săli de lectură, în preajma examenelor, dans în sâmbete  mult așteptate, întâlniri și povești de dragoste,dorințe, scurte, prea scurte popasuri prin luminișuri, în căutarea potecii potrivite. 

Au fugit anii, zborul nu a fost  prea lin.

  În mai bine de jumătatea  unui secol, cât a trecut de când  am  absolvit facultatea, ne-am văzut de puține ori: la teza de specialitate pentru gradul al doilea, iar ca profesoare prin câte o comisie de evaluare.

 Mereu pe fugă.

Nu cred că am luat seama cu atenție, ci cu viața însăși,fără să conștientizăm că ea nu este infinită.

   De astăzi, Elena Cotescu, fosta mea colegă de grupă, își continuă un altfel de zbor către...

Cine știe către  ce? 

Când se stinge cineva cu care ai împărțit un segment important din viață, conștientizezi, o dată mai mult, importanța fiecărui moment.

treceri

Se  întâmplă , uneori, chiar  când te aștepți cel mai puțin,  ca realitatea  să-ți potolească, așa  cum știe ea  mai bine,  multe   nerostite doruri. 

 Ceva, ca  o voce a  trecutului-prezent, tot ce ai fost și ce 

ești, fără  să poți  face o separare, înfioară lucruri și locuri..   Retrăiești, cumva,  ca-ntr-o oglindă mișcătoare,  șirul  treptelor  urcate, coborâte,   văzute, uitate. 

Un alt fel de timp. 

Timpul  regăsirii.

   Colegul meu  de bancă  din amfiteatrul, pe atunci ”Sala 1„, Petrică,  a  venit   la Pitești să-și  rezolve  niște  probleme.

 Ne-am revăzut  în  locul  de unde  ne-am  luat , cu   mulți ani  urmă, zborul.

   Clădirile, încăperile,  coridoarele, ferestrele   sunt la locul  lor.

 Prea  multă liniște....eram  mulți studenți ,  noi, biografiile  noastre, detalii  de tot felul   se imprimau  în  discuții lungi, înaintea  cursurilor, în sălile de seminar.

 Am căutat astăzi   firul narațiunii  de atunci.

Am  prins  doar  frânturi  de poezie  nerostită  și  de  fugare amintiri , am cules, în  graba  zilei , un pic cețoasă,  frumusețea  clipei!

  Și parfumul  verdelui  de  mai!

În  petale  de  trandafir.