Se afișează postările cu eticheta mai. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mai. Afișați toate postările

vineri, 3 mai 2019

”Exită doar două moșteniri

de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri-una, rădăcinile, cealaltă, aripile.”
Goethe



Unii  vin pe lume, având tați  savanți, artiști, generali,  securiști,preoți, învățători.
.Învățați  sau   neștiutori.
 Bogați sau săraci.
 Buni sau  altfel.

  Tatăl meu era  tata!
  Al treilea  dintre cei șapte  frați. 
 Blond, spătos,  nici înalt, nici scund, cu ochi albaștri- o moștenise  pe  mama lui, maica Fănica.   Cu umor, dar și  foarte exigent, chiar aspru, dacă ar fi  să mă gândesc  la  o nescrisă listă  de  îndatoriri care-mi reveneau.
   S-a  născut   în 3 mai  1919. Adică, în urmă cu o sută de ani, din care, pe pământ , și-a trăit doar șaizeci și unu.

 A mers la școală   când, încă,  nu împlinise  șase ani, în locul  surorii mai mari, tușa  Lia, care nu prea se omora  cu învățătura.
Din ce-mi spuneau  bunicii și unchii ,era  cel mai înteligent  dintre toți frații.
 Chiar și el   mai  povestea așa, seara,  când , dacă nu-mi terminasem lecțiile, mă  mai ajuta.
 Sau  când  înainte de culcare , ne cânta  la muzicuță.  Se deprinsese, mai  întâi, cu  balalaica. 
   Îmi plăcea  să-l ascult cântând. Și  mama  cânta. Și eu.  Fratele meu  nu  prea se încumeta, știa el de ce. 

De la tata, am învățat, în clasa a  IV-a, să calculez  toate  volumele și ariile diverselor  corpuri  și figuri geometrice . Exercițiile    le făceam pe  bucățile mari de lemne  din curte. 
 Și poezioare  rusești  m-a învățat- le știa  din prizonierat.
Erau grei anii  când  deschideam eu ochii  spre lume- tata i-a înfruntat, cum s-a priceput, cu  urcușuri și multe coborâșuri,  dar  cu  un fel de  tărie, de care mi-am dat seama   abia după ce l-am pierdut. 
 La  cinci ani, după  moartea mamei.
Eram în clasa  a  II-a, când învățătoarea mea, doamna  Ana Tănăsescu, despre care tata  zicea  că are  limba  spartă de rea  ce este- îl învățase și pe el carte-  m-a trimis acasă, cu   cerere  de semnat pentru intrarea părinților, cu pământ și animale  în întovărășire. Mi-a spus  că  dacă tata nu semnează, să   rămân acasă.
 Tata a  citit-o, a oftat- renunțase  cu doar   un an în urmă la  buletinul de  București, pentru pământ - și a semnat.
  Eu   m-am dus  la  școală fericită.  
 Ce să fi priceput  din ce avea  să urmeze?
Astăzi este  mare sărbătoare!
  Mă  gândesc  cu dor  la  părinții mei,  la casa noastră, nici bogată, nici  săracă, la  toate  câte au  fost....

joi, 10 mai 2018

treceri

Se  întâmplă , uneori, chiar  când te aștepți cel mai puțin,  ca realitatea  să-ți potolească, așa  cum știe ea  mai bine,  multe   nerostite doruri. 
 Ceva, ca  o voce a  trecutului-prezent, tot ce ai fost și ce 
ești, fără  să poți  face o separare, înfioară lucruri și locuri..   Retrăiești, cumva,  ca-ntr-o oglindă mișcătoare,  șirul  treptelor  urcate, coborâte,   văzute, uitate. 
Un alt fel de timp. 
Timpul  regăsirii.
   Colegul meu  de bancă  din amfiteatrul, pe atunci ”Sala 1„, Petrică,  a  venit   la Pitești să-și  rezolve  niște  probleme.
 Ne-am revăzut  în  locul  de unde  ne-am  luat , cu   mulți ani  urmă, zborul.
   Clădirile, încăperile,  coridoarele, ferestrele   sunt la locul  lor.
 Prea  multă liniște....eram  mulți studenți ,  noi, biografiile  noastre, detalii  de tot felul   se imprimau  în  discuții lungi, înaintea  cursurilor, în sălile de seminar.
 Am căutat astăzi   firul narațiunii  de atunci.

Am  prins  doar  frânturi  de poezie  nerostită  și  de  fugare amintiri , am cules, în  graba  zilei , un pic cețoasă,  frumusețea  clipei!
  Și parfumul  verdelui  de  mai!
În  petale  de  trandafir. 

luni, 8 mai 2017

preafrumoasa lună mai!

”Totul serbează
Și cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!

Și tremură orice
Frunza pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!

Dorul din piept
Nu-l stăvilești!
SĂ vezi! Să auzi!
Acum să trăiești!

Iubire! viața
Îți este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!

Tu dărui – frunza
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubești!
Cum te iubesc!
Când lăcrămioara
Răsare-n desiș,
Și pasărea – cerul
Îl ia pieptiș!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viață
Și bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!„

Johann Wolfgang Goethe, ”Cântec de mai„
(traducere: Nicolae Dabija)

marți, 12 mai 2015

repere de suflet!

De multe ori, bucuria se ivește, când nici nu te aștepți:pleci undeva cu un gând sau cu mai multe, când, brusc, ceva te face să renunțí la dimensiunile realității în favoarea imaginației.
 Revederea unui loc drag, întâlnirea cu niște prieteni din adolescență, un caiețel,da, un caiețel de vârsta primei iubiri, întâmplări retrăite, mereu altfel... toate cu bucurie! 
 Dacă tu vrei, nimic nu ți se  răpește!

sâmbătă, 26 mai 2012

n-aș putea

atinge fericirea decât dacă aș reuși să ridic lumea, ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil. Franz Kafka

  Plouă greoi. Dezlânat  ca o sarică murdară. 
Apăsător. Ca grijile negre. 
Iubesc ploile zburdalnice, iuți, calde, cu miros de mere dulci,   ascunse printre frunze.
N-ai zice că seamănă cu Lacul eminescian? 
M-am gândit să-ți dăruiesc câteva  imagini furate din  țara lui Kafka. Îi făcusem și lui o poză, era o statuie ciudată, el , cocoțat pe gâtul unui veston uriaș, am pierdut-o, așa  mi se  întâmplă , când vreau să și văd, să și aud,  să mă țin de grup, să mai fac și poze.
Scuză-mi, te rog, nepriceperea,  și primește   gestul meu simplu.

Nu ți se pare că toate  clădirile   ar fi făcute din turtă dulce?
                               Un dar! de suflet!