cea mai bună provizie

 Filozoful grec, Aristotel,  384/ 322 î. H, care, printre altele, a sistematizat etica, estetica, logica, metafizica, științele naturii,arătând  cât de importantă este 

ÎNTREBĂREA, spre a stabili adevărata  natură a realității(dincolo de modul  în care par a fi lucrurile la prima vedere),

conchide  că:

EDUCAȚIA este cea  mai bună provizie pe care  o poți face  pentru bătrânețe.

Însemnări din calendarul  Zilei 5 octombrie.

Relația „profesor/elev „este complicată și, de multe ori, dificil de înțeles.

Avem tendința de a generaliza, ceea ce nu este chiar cel mai bine.
Același profesor poate fi perceput chiar total diferit de către treizeci de copii dintr-o clasă.
Întâi , pe copii îi separă nivelul de inteligență, apoi educația, apoi interesele.

Profesorul ar trebui să fie de toate: specialist/pedagog/ mamă/tată/ prieten/ antrenor etc. 

 Este imposibil.

Oricum, el nu are voie să stimuleze RĂUL din ființele care-i sunt încredințate.
Trebuie să descopere BINELE dintr-un copil și pe acela să-l cultive.

Nu suport ideea asta: dacă nu faci față cerințélor mele, mută-te.

Școala  nu aparține lui X sau lui Y

Orice mi s-ar spune, sunt CONVINSĂ că toate greșelile din școală pornesc de la adulți, fie ei: profesori, întreținători, persoane din ministere.
Copilul se manipulează.
Și caută să-i fie ușor.
Și confortabil.

În ce  mă privește,am  servit școala  aproape patru decenii, am lucrat cu tot felul de elevi: harnici, iubitori și plini de respect pentru Școală și pentru învățătură, leneși, „împinși de la spate„, olimpici, copii cu  serioase deficiențe în actul învățării, copii din cartiere țigănești, dar și din cartiere  rezidențiale, copii ai căror părinți erau analfabeți, dar și cu fii ai unor personaje  importante.

 Nu am fost o profesoară perfectă. Dar nu am fost o profesoară oarecare.
 Nu am avut tot timpul  cântarul în poșetă, dar nu am acordat note  sub presiunea  cuiva.
M-am străduit, ca prin exigență, să nu cumva, să umilesc.  
 Sigur că am fost supărată/revoltată/ dezamăgită  de multe ori. 
Mereu am luat-o de la capăt.
Nota pe care i-o acorzi unui copil  poate părea ceva nesemnificativ pentru unul,dar  poate fi ceva extrem de important pentru altul.
Tu, profesorul, nu poți, nu ai dreptul  să procedezi la întâmplare.
Notele se  acordă RITMIC, ele ar trebui să fie un fel de oglindă a fiecărui copil, cu înaintări și popasuri, cu avansări și  semne de întrebare  etc.
 Sunt profesori, am cunoscut destui în cariera mea, care , până la sfârșitul trimestrului, nu trec nicio notă în catalog. Ei sunt ”spaima ”elevilor. Copilul și familia lui  nu știu la ce să se aștepte. 

Este corect, este moral, din partea dumneavoastră,domnule profesor eminent ?

  Ce vrei să demonstrezi prin asta? 
 Să te recunoască lumea, cum că tu ai pâinea și cuțitul?
 Sau că  un copil, indiferent de  situația lui : sufletească, de sănătate, familială, este silit  să înghită, pe nemestecate,  umorul  sadic al unor colegi, elevi de nota 10, la obiectul  preferat unora, insuportabil altora?
De aici  până la umilirea, cu sau fără voie, nu este decât un pas mic de tot.
Cineva, un adult, care  o fi  trăit  o traumă asemănătoare,în anii de școală, nu lasă lucrurile așa, le face publice. Ele se amplifică, nouă ne plac  mult  conflictele, ziariștii sar la gâtul  cui se nimerește, tineri și vârstnici se cred  cunoscători,  aspectele esențiale ale problemei  se pierd printre  rânduri, discuția ține o vreme, poate că se  dă vreo sancțiune” păi, da, totul este politic, iar școala  șchiopătează mai departe.
 Tinerii aceia, glumeții, vor deveni adulți, vor fi și ei tătici, copiii lor, poate nu chiar toți, se vor târî în genunchi pe o distanță mai lungă sau mai scurtă, pentru cine știe ce avantaj, în vreme ce alți olimpici români vor ajunge  la Harvard, Hamilton, Dickinson sau, oriunde în lume, unde oamenii  își folosesc genunchii  pentru susținerea verticalității.
M-am gândit că, astăzi, de Ziua Educației/ a Educatorului, n-ar fi rău să ne reamintim că există
JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.//

Propus de pedagogul elveţian, Robert Dottrens.

despre adevări trecătoare

   povești pentru prieteni

„  Toată viața mea, am vrut să fiu Alain Delon.

 E singurul meu rol. În rest, nu  mi-a păsat de nimic...și nu sunt un jucător de noroc decât cu  viața, nu cu cărțile.”

După vreo câțiva ani, sala în care am învățat, în anii de gimnaziu, a devenit ”Cămin Cultural„ încăperea unde, mai ales, se proiectau filme, locul ales  pentru proiecție fiind  o parte din holul care separa  două foste săli de clasă. 

Spațiul  avea întrebuințări multiple: pe scenă se  jucau spectacole,ale  elevilor, dar și ale profesorilor, sâmbăta și duminica  se proiectau filme,tot acolo se țineau fel și fel de ședințe.

  Cinematograful era pentru mine,bănuiesc că și pentru toți adolescenții acelor ani, o extraordinară bucurie. 

 Cred că primele filme pe care le-am văzut  în vacanțele mele de liceană  erau cu  Giani Morandi.

”În genunchi mă întorc la tine” mi-a rupt sufletul de vreo nouă ori, că nici nu știau părinții ce să mai creadă.

A venit așa, pe negândite ” Laleaua neagră”. 💖

 Când l-am descoperit pe Alain Delon, a fost- nici nu știu cum să numesc starea  aceea- era ca și cum un personaj nepământean  pune stăpânire pe fiecare bătaie de inimă.  

Atâta frumusețe  nici nu credeam că ar putea exista, ce  curaj, ce bărbăție, ce mai,  Zeu printre pământeni!💖

  Cu timpul, vraja acelor ani cu filme în care El era totul s-a  mai domolit.Alți și alți actori, americani  mai ales, alte filme, apoi seriale  etc.

În  1980, cineva mi-a  adus un ”Paris Math”;am citit atunci  două povești extraordinare. una era despre Grace  Kelly, nemuritoarea prințesă de  Monaco, cealaltă era despre  Romy Schneider și iubitul ei trădător, Alain Delon. 

Am plâns cât  să-l fi scăldat pe uluitorul Alain Delon...

Cu pile serioase, când  a apărut  cojocul  alendelon  și pentru femei, mi-am cumpărat cea mai elegantă haină a acelor ani. Am o singură poză alb/ negru, destul de întunecată, pentru că mă aflam în fuga unei  sănii.

Alain Delon era la fel de  iubit de  femei și de către bărbați- citeam pe ici, pe colo.

 Am văzut  multe filme  cu el, frumusețea  lui  primise ceva din aura unui nemuritor!

   În urmă cu câțiva ani,sosit la  București, într-o sală ticsită, avea să descopere  o pereche de fascinanți ochi feminini, posesoarea lor fiind Manuela  Hărăbor.

Într-o zi a acestui an, în castelul lui de poveste, înconjurat de  animale în ale căror suflete își găsise adevărații prieteni ” am puțini prieteni, îi pot număra pe degetele de la o mână„, cel mai frumos nemuritor bătrân/ tânăr aduna lumea- sigur, dacă cineva ar fi  numărat, cumva, spusele și scrisurile, ar fi descoperit că tot femeile  i-au  fost  aproape- se stingea  spre a renaște, mai  fascinant, mai frumos, mai  Unic, în colțul său de paradis terestru.

Cartea pe care am citit-o zilele astea nu poate să cuprindă în paginile ei un Uriaș, nu are  cum... 

Este, totuși,o poveste despre  cel în a cărui  fire durerea se potrivește  mai mult decât bucuria.

„Dacă a existat vreodată o închisoare pentru el a fost una pe care și-a construit-o el însuși„.

locuri, oameni ...povești

Spune legenda că în urmă cu câteva sute de ani,  undeva, pe valea Argeșului,  într-o zonă fertilă,  umbrită de zăvoaie  bogate în sălcii, plute și salcâmi,  atrași  de pământul gras al
locurilor,  doi unguri, aflați în trecere, și-ar fi făcut niște colibe. 

Iarna a fost blândă, primăvara a venit devreme, vara  i-a dăruit cu  bune recolte de grâu  și  porumb , așa că ungurii nu s-au îndurat  să mai plece.

 Și-au găsit  câte  o fată frumoasă și vrednică  în satele din jur, au făcut copii, iar neamurile lor s-au tot   mărit. 

Satul a primit  numele Ungureni. 

Cu vremea, alte așezări s-au tot ivit  între Neajlov și Argeș.Când eram copil,  comuna  cuprindea trei sate, unul mai  frumos decât celălalt.

Lumea nu era prea bogată, puțini  erau cei care  lucrau  pentru un salariu, cei mai mulți munceau , din greu,  pământul, creșteau animale și păsări, de  sărăcie lucie nu am auzit.  

Leneși erau și atunci.  Sunt și astăzi. 

 Din fiecare sat, au plecat spre lume  tineri care  au dus faima școlii. Numele profesorului Gheoghe Fulga era cunoscut  până  dincolo de   Crevedia, Vânători, Mânăstioară, Uliești 

Au trecut anii, satele sunt  parcă ceva mai goale, alte case, altfel de oameni, s-a mai ivit un parc colo, un bufet dincolo, o farmacie lângă primărie. Lumea s-a schimbat, toate se schimbă.

Dacă  te hotărăști să-ți saluți  neamurile, să  revezi școala unde ai învățat  ori să aprinzi o lumânare la căpătâiul părinților,dacă  te hotărăști, zic, să vii acasă, o să găsești drumul ușor. Este chiar la jumătatea  distanței dintre Pitești și București, treci prin Corbii Mari, astăzi centrul unei comune care adună  cam vreo unsprezece sate.

Le poți povesti copiilor o legendă- uite am  cules-o pentru ei, ca să știe de unde le vin moșii și strămoșii.

În Ungureni, nu  prea departe de școală, pe drumul către Popasul Iancului, musai  trebuie să te oprești. 

 Dacă ar ști dinainte, copiii te-ar obliga să-i aduci chiar de dimineață.

Doi tineri  entuziaști, Adi Gândilă și soția lui, Tatyana- cred că el are legătură cu locul- au construit ceva  puțin  obișnuit în zonă, un loc  în care copiii sau  adulții cu suflete de copii pot învăța lecția  curajului!  Lecția  dragostei pentru animale! Prilej  de mândrie pentru localnici!

Spun asta, pentru că a fost neașteptat, frumos,  original,  ceva de la suflet pentru alte suflete.  

Cei doi  îndrăzneți și entuziaști tineri, împreună cu asociația  ”Învingem autismul” le-au oferit copiilor care învață la o școală specială din București, veniți cu  familiile lor, o zi minunată!

  Ce poate fi mai frumos pentru copii decât să  ajungă în șaua  unui cal,precum Rapsodia, să mângâie un câine mare, alb, blând  și prietenos, să vadă de aproape o căpriță, un papagal viu colorat, să se bucure de  soarele pritenos,  de verdele câmpiei, ale cărei margini  se opresc pe malul neobositului Argeș! 

 Eu nu sunt decât  o părticică din sufletul unor locuri cărora le aparțin!💖