cum să poți semăna cu ceilalți

  când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?

Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?

 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind icoana  unui timp rătăcit?

Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă, ne-am cunoscut în stația  de autobuz.

   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.

Navetistă. 

 Ca și mine,fiecare în altă parte a județului.

 Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...

 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme era bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. 

Frumoși în toate anotimpurile!

Am recunoscut-o imediat;aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. 

Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului.//

Stația este în același loc, la fel și blocurile, și bulevardul.

Eu ? ce să zic?

  Nu mai merg la școală, am patru nepoți, cel mare, inginerul, îmi trimite, deja, imagini  dintr-o țară dragă mie, mezina  îmi arată desenele ei, mi s-au adunat  anii, aș vrea să  cred că doar în acte, oricum au fugit.

 Este  vară, tocmai a fost ziua mea, am primit mulți bujori, ce îmbătător parfum au! 

Duioasă  staționare la răscruce de drum...💓