Satantango

 

Într-una  dintre  zilele acestea, când potecile îmbracă  o haină subtilă de frunze  moi, care îndulcesc culorile, după ce am aflat  numele câștigătorului  Premiului  Nobel pentru Literatură, 2025, Laszlo  Krasznahorkai (nu  reușesc deloc  să-i rețin numele), am cumpărat  prima lui carte” Satantango”, despre  care  nu știam nimic, în afară de anul apariției, 1985.

Recunosc, nu a  fost o lectură  domoală, nu prea am avut  cum să trec  lesne  de la o pagină la alta.

  În fraze lungi, în a căror succesiune construcțiile gramaticale  ocupă  multe  rânduri, se realizează  o

alternare a planurilor. real/ fantastic/imaginar, mi(s)tic, vizual, auditiv, narațiune, poem negru, umor  la fel de întunecat,dramă, vechi, personaje (colective, mai ales. turmă, colonie, herghelie),multe simboluri și  teme,  multă mizerie  fizică și morală, promiscuitate, cârciuma, păienjeniș, moara, ușa, ferestre murdare , gata să cadă, ploaie necontenită,acordeonul, satanicul dans în doi, sărăcie, noroi, întuneric,beție, suspiciune, manipulare, dezintegrare,Mesia, drum pietruit, conacul, ca un miraj, un fel de pământ al făgăduinței, pungășie, mers orbecăit, otravă, clopote, un singur  reper geografic,Ungaria, și un strop de puritate  morală, Estike, fetița bolnavă , inocentă, care  se sinucide, înghițind  otravă  pentru șoareci.

   De la tribuna cârciumii invadate de alcool, fum și mizerie, dezbătută de către  Mesia- pungașul Irimias, înviat din morți, asistat  de  ajutorul lui, Petrina și de  mai tânărul  cooptat, „puștiul„-  pentru a  crea o vină colectivă, moartea  copilei este speculată ,  vina devenind  colectivă, chiar dacă nimeni nu pricepe  nimic. Destul de repede, evenimentul  dispare  din mentalul  turmei,  pentru  că altele  sunt interesele escrocilor.

Structural, cartea  cuprinde 12  capitole, prin care autorul construiește o bulă fizică și  ideologică, niște rămășițe ale  unei colonii ungurești dezintegrate, nu contează timpul istoric, nu contează locul ( undeva, în mijlocul câmpiei, nu  foarte departe de  un oraș),în care indivizii nu mai gândesc, refuză munca, ordinea, curățenia și îngrijirea personală, beau și  fumează, se pândesc unii pe alții, ascunși în dosul perdelelor  soioase, totul funcționează în gol și fără noimă( au mai  rămas  câțiva:  niște  cupluri  mizerabile, Schmidt,Kraner, Halics, doctorul, poate   un fel de alter-ego al scriitorului, pentru că el   deține dosare întregi  în care și-a  notat  minuțios  toate  mișcările celorlalți,   completându-le  cu observații personale ( singurul personaj care  citește și scrie, niciodată treaz, „pentru a-și păzi memoria de degradarea care distruge totul în jur„) și șiretul Futaki.

„Mesia” Irimias are  fler,  se  face auzit, fără să fie înțeles, a picat între   bieții orbecăiți tocmai  la  momentul potrivit  (  în lumea asta, situațiile  se pot asemăna, nu-i așa?). Brusc,  ascultându-l, indivizii  devin o turmă bună de manevră, care, după ce  adună în niște cărucioare ruginite  ce se mai putea  găsi prin casele  dărăpănate, pleacă la drum, în noaptea smolită de toamnă târzie, prin frig și noroi, către   conacul Almasy,  acolo unde   Irimias  îi convinsese  destul de ușor  că  vor  găsi schimbarea.

După o noapte  chinuită,  același individ și însoțitorii lui îi vor  conduce  pe  dezrădăcinații fără  perspectivă, în oraș,  împrăștiindu-i  pe la diverse adrese. Fiecare primește  o sumă modică, din ” bunul  colectiv„  ascuns în buzunarul pungașului.

Dacă vei citi cartea ( există și un film omonim) , părerea mea este  să o citești, vei constata  că, odată ce ai ajuns la ultima pagină, nu  vei afla sfârșitul poveștii.

 Pentru că el nu există.

Rămâne  ideea  unui colț de lume înecat în alcool, tutun,  mizerie, promiscuitate, pierzanie.

Romanul este un avertisment: atunci când autoritatea statului  se diluează sau se retrage, destui indivizi „ cu vocație antreprenorială”beneficiază. Deziluziile pregătesc  mesianismele; rămași fără  muncă, nepregătiți să înfrunte  realitatea, oamenii pot deveni o gloată amorfă, incapabilă  în a căuta alte căi pentru a  trăi   omenește. 

Se împotmolesc în propria lor neputință.

Între libertate și predestinare, se alege cea din urmă.