în trepte

 povești pentru prieteni

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară, pieziș, printre grinzi.Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuțiTresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare.

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat, se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți roase de vreme, vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.

Uite și brâul cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.

Vremea le-a acoperit în uitare.

Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.

Suntem ceea ce gândim?

Suntem sclavii emoțiilor?

Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă, în toate

părțile?

podul

 povești adevărate pentru prieteni

„A căzut pe lucruri rouă

sau e numai o părere?

Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri....”

Lucian Blaga.

Se rotesc, în voia lor, anotimpurile.
Nu poți uita timpul care  s-a dus, pentru că îți aparține, există  în tot ce ești.

Înaintăm, împreună sau separat, pe cărări bătătorite, urcăm poteci

șerpuitoare,  alergăm, ne poticnim, așteptăm o clipă de răgaz.
O luăm mereu de la capăt.Cu speranța că mâine va fi mai bine.

Pe când aveam vreo trei/ patru  ani, Podul de peste Argeș, era marea noutate pentru mine. Agățată de  fusta mamei  sau  ținută strîns  de palma tatei, îl traversam, mergând la bunicii materni, din Ziduri.

Era ceva  cum nici în basmele  lui Andersen, citite  cu prietenele mele  din cartea zdrențuită de atâta lectură, nu  întâlnisem.

Un colos sprijinit  pe  multe  picioare de metal și de piatră.

L-au construit nemții, în timpul războiului.  Asta aflasem de la tata.

 Podul era așa  de  măreț,  că nici Argeșul, cât era el de învolburat primăvara, după topirea zăpezii,nu îndrăznea  să-l lovească. Îl mângâia părintește.
Când am ajuns în clasa a III-a, a sosit, de la București, o echipă de specialiști să-i verifice rezistența, să mai repare câte ceva. Știu asta, pentru că fiul unuia dintre ei, Rodeanu Cezar,Titi,fie-i drumul lin printre stele, a venit la  noi în clasă.

 Disputam coronița pentru premiul  întâi!

Au trecut anii, podul de piatră s-a cam dărâmat, a toot venit mare Argeșul și l-a zdruncinat ..
Când, cu  vreo  câțiva ani în urmă, l-am revăzut, tot în fugă, că asta  este  viața, mereu o  goană către ce...mi s-a părut  doar o punte șubredă, care se  se zdruncina sub greutatea mașinilor, 

Dispăruseră  traversele, devenise  chiar periculos de folosit.

Mai apoi,în locul obositului  pod, s-a construit unul modern.

Când  mă gândesc la  Argeș, la satul meu  și la cel al bunicilor, mi se face  dor  tot de ”uriașul”peste care  sufletul meu de copil pășea  fără teamă. E ca și cum   aș auzi povestea învolburată a  râului  venit  din munte .

 Și mă gândesc, așa,  blând, la   vorbele  lui  Alexandru Vlahuță.

„Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă..și, ca să o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.

Încearcă

Se rupe viața în bucăți?

Nici chiar așa...hai  că ți se pare.
Ești persoană matură și te-ai vrea copil?
Nu te reține ABSOLUT NIMIC.
Încearcă!
Ai uitat culoarea unei voci?
Există, trebuie doar s-o cauți.
A dispărut romantismul?
Imposibil!!
Imaginează-ți o plimbare sub clar de lună.
Chiar dacă plouă!
Ai rătăcit rețeta rafinamentului în vorbire?
Nu, sigur nu, o ai totdeauna cu tine!
Ai  trecut fără să vezi în câte culori s-a gătit de dimineață copacul din fața ferestrei tale?
Nu uita- la întoarcere, ia o frunză, ține-o în palmă.
Încă una, încă una.
Ai uitat cum e să primești scrisori?
Scrie două vorbe cuiva drag.
Sigur  o să-ți răspundă!

 Vezi că se poate?😘

ca un fel de joc

Poate că reflectând ( n-ar fi rău  să dai răspunsuri) asupra  întrebărilor din  Chestionarul lui Proust, la care el a răspuns când  avea 20 de ani, devenind chiar de atunci celebru, ne  reîntoarcem  către acea parte din  noi, din care  doar rareori   lăsăm să  se ivească  bucățele de suflet.

  Să ne amintim, cu nostalgie și, de ce nu, cu oarecare umor, de tăinuitele „oracole ”din anii de liceu.

Chestionarul lui Proust

Principala mea trăsătură.hărnicia ( cred)

2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat( ar fi mai multe):onoarea, cultura, tandrețea

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie:naturalețea

4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei:sinceritatea

5. Principalul meu defect:exigența( poate exagerată, nu doar în legătură cu alții)

6. Îndeletnicirea mea preferată-:cititul și călătoriile.

7. Fericirea pe care mi-o visez-:să fiu  mereu cu  familia mea

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: să devin povara  cuiva

9. Locul unde aş vrea să trăiesc:casa părintească

10. Culoarea mea preferat:verde

11. Floarea care-mi place:frezia, mărgăritărelul

12. Pasărea mea preferată: puișorii de  găină

13. Prozatorii mei preferaţi:García Márquez, Balzac, Hugo, Stendhal, Marin Preda, Cronin, Haruki Murakami, David Grossman ( de ceva vreme).

14. Poeţii mei preferaţi:Eminescu,  Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Augustin Doinaș, Serghei Esenin, Alexandru Philippide,Baudelaire, Radu Stanca, Ion Pillat

15. Eroii mei preferaţi din literatură:Jean  Valjean.doctorul  Harvey  Leith ( Gran Canaria)

16. Eroinele mele preferate din literatură  ( am rămas constantă copilăriei și adolescenței: Lizuca, Otilia, Anna Karenina, Adela, Cosette.
.
17. Compozitorii mei preferaţi : Schubert,Ceaikovski,Mozart, Sostakovici, Enescu.

18. Pictorii mei preferaţi:Leonardo da  Vinci, Monet,Van  Gogh

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: tata, fiii și nepoții mei, fostul meu profesor de Limba română din gimnaziu.

20. Ce urăsc cel mai mult:minciuna

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: diplomația

22. Cum aş vrea să mor:liniștită

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă:naivitatea,credulitatea

24. Deviza mea: păstrează stropul de optimism!

străfulgerări

În unduiri de plopi, de ierburi copleșite în dor și visare..

Argeșul își susură neobositu-i tumult.
Pietre ,vârtejuri, tomnatice crengi aplecate spre valuri.
Șubredă arcuire

între un ieri de poveste,
cu visuri și un mâine incert,
Podul numără pașii încoace și-n colo.
Gânduri nespuse , duioase aduceri-aminte,
frânturi de chemări, plecări, reveniri...❤️

Corbii Ciungi

Mers în căruță.

O singură dată cu motocicleta.
Adevărată Odisee!
Surorile bunicului, Rada și Maria, se măritaseră în Corbii Ciungi. Talițu și măicuța  mă luau cu ei la nunți, botezuri, cumetrii, neamul era mare...Plecam în zori, să nu ne prindă soarele. Din culcușul meu, pregătit grijuliu de bunica, ascultam uimită zvonuri, copite de cai, cocoși rătăciți, greieri și păsări, frunze în șoapte de vânt. Licăreau plăpând  pe cer ultimele stele.
Drumul tăia câteva câmpuri lungi, se arcuia pe sub poale de pădure. Nu îndrăzneam să le spun bunicilor că aș vrea să culeg frăguțe și mure, amânam, de fiecare dată.//
 Dacă vii dinspre București, fă un mic ocol în stânga, printre șirurile de plopi răzleți, iviți între pâlcuri de albăstrele, și lasă autostrada să-și ducă spre nord fuga ei disperată.

Casele  se țin una de alta. Sat bogat, liniștit, primăria, școala, biserica, farmacia, o simigerie, poliția, toate  și-au dat mâna. De când mă știu.

Parfum de liliac primăvara târziu,  bujori, trandafiri și crizanteme în tot anul . Din belșug, în toate grădinițele din fața caselor !
Iarna e mai greu, cade multă zăpadă.

Lași satul cu treburile lui, de dimineața până în  toiul nopții,  și cobori.

Pe malul lacului era târgul de vineri..

  Pământ bătătorit  de ani și de pași.

Parcă a fost ieri... o lume în  mers rotitor: cojocari, croitori, cizmari, pricepuți vânzători chemându-și clienții, străini  și localnici, tineri și vârstnici, fețe și  brațe, voci potolite în murmur neclar. Astăzi locul și-a uitat  vânzoleala.
Treci câmpul, drumul este bun, primarul a turnat asfalt, altfel își rupea frumusețe de mașină, este și băiat bun, zice fosta mea colegă de școală.
Stai doar o clipă, trebuie să simți tihna amiezii privind lumea de sus. Podul, gigantică mână între sate!
Noaptea, doamne!să-l vezi noaptea, sub  puzderia de stele! dedesubt benzile autostrăzii șerpuind printre câmpuri, în spate  pădurea, în față, doar ghicit printre arbori în verde,  satul.
 Ungureni!
Tata zicea că  primii localnici  veniseră din Ardeal cu cine știe ce treburi. Unguri li s-a zis. S-au așezat aici, s-au însurat și neamul  lor a tot crescut.

Când mergeam eu  la școală, satul avea alt nume.În celălalt capăt,  era o moară străjuită de mulți peri,venea lumea din satele învecinate, îi ascultam vrăjită  pufăitul cadențat fie vară, fie iarnă.
Fundu Părului.
 După o vreme, satul a primit numele unui Domn care  va fi trecut  Argeșul cu pandurii lui:Tudor Vladimirescu.
Tata nu mai este de mult, în sat sunt  peste o sută  de văduve, da este un sat văduvit, cine să-mi mai povestească de unde au venit atâtea nume, femeile nu-și bat capul cu treburi de astea.
Eu, mereu în grabă, ca și cum mi-aș fi rătăcit calea.
Lumea pleacă, vine, bătrânii au luat cu ei poveștile, tinerii au alte treburi.//
Risipite între Neajlov și Argeș, satele  își duc  zilele și nopțile, an după an, în marea, mereu  neobosita  curgere a vremii.//

 În joc de văpăi scurte, încălzind cămăruța, noaptea părea fără sfârșit.

 Pentru mătușa,  nu era ceva nou. Doar că acum avea cu cine să-și împartă gândurile. Întâi , am jucat tabinet, pasiunea ei. Am lăsat-o să bată, îi place să-i spui că este cea mai tare! Cândva era...
Am ajuns și la lucruri mai serioase.
Eu întrebam, ea își tot întorcea amintirile de pe o parte pe alta. Și eu, și ea știam câte ceva.
Eu, de la tata, ea, din auzite.
 I-am promis că n-o să las poveștile să se risipească. Satele noastre sunt adunate. Le separă cele două râuri.
Nu este de mirare ca sunt foarte vechi. Oamenii au fost atrași de luncile prielnice.//
 L-am văzut într-o vară, eram copil.
I se spune Vadu' Stanchii. Sărăcuț sat, case risipite, micuțe. Curți strâmte.
Cum a putut fiecare. Drum de țară. Praf și pietre.
Se zice că demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba despre Vlad Țepeș, ar fi trecut într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul, aruncat pe spinarea unui dâmb.
Crâșmărița-frumoasă foc! Ca toate crâșmărițele!
Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți.
I-a cerut femeii să-l aștepte.
Credincioasă.
Seară de seară.
Cu lampa aprinsă.
Într-o noapte de toamnă lipicioasă, întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit.
Nemâncat și obosit, Domnul a bătut în geam.
Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți.
Și-au plătit scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate brațele. De la coate. Și aruncate corbilor.
În toate părțile.
De atunci, două sate vecine se numesc Corbii Ciungi.
Și Corbii Mari..//