Pe Nichita,
31 martie 1933, Ploiești,
îl asociez totdeauna cu norocul meu.
Și cu ziua aceea de toamnă, când, după ce am auzit subiectele, tot acopeream cu scris mărunt foaie după foaie. Examenul dificil al intrării mele ca profesoară, cu drepturi depline, într-o școală de oraș.
Scriind, descopeream atunci, întrebându-mă, cum îl percep eu pe el cu versurile lui, cu lumea lui nelume.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.„
Astăzi, am citit ceva foarte frumos, ceva ca un legământ de dincolo de viață, de dincolo de moarte:
„Nichita mi-a strâns mâna cu emoțíe, ca după un turnir pe care l-am câștigat amândoi.„
Ce prietenie!
Fă-ți timp și citește!
O să vezi viața altfel!
„foaie verde de albastru...”
http://bucurestifm.ro/2016/03/
