În urmă cu vreo
câteva săptămâni, aflându-mă în București, unde participasem la
bucuria nepoțelului meu, scriitorul, am zărit, în fuga mașinii, undeva, pe zidul unei clădiri, pe un poster uriaș, o privire cunoscută.
Giani Morandi, invitat să concerteze la București!
M-am luat cu ale mele și am uitat de eveniment.
Aseară, l-am revăzut pe un post de televiziune.
Aceiași ochi frumoși, jucăuși,
ceva mai triști, învăluiți într-o discretă umbră de melancolie sau poate că mi s-a părut.
Rulau imagini în paralel- tânărul și simpaticul actor,
în cel mai drag film al adolescenței generației mele- In ginocchio da te- și el,
bărbatul de astăzi, zâmbet fugar, riduri adânci, întrebări, frânturi de răspunsuri.
Pentru o clipă, timpul și-a pierdut răbojul, am pătruns cu ochii sufletului în cea mai ascunsă cămăruță intimă, unde s-au adunat de-a valma imagini, incertitudini, întrebări, tresăriri, am revăzut modesta sală a căminului cultural, mulțimea de adolescenți, care pe scaune, care așezați pe tocul ferestrelor...
Cel mai solicitat film- alb/negru, actori tineri, frumoși, ce dialoguri, ce peisaje, muzica, ce muzică!
Câți ani au trecut? nu mai socotesc, nu contează.
Astăzi, poate că filmul nu înseamnă cine-știe- ce.
Atunci era colosal!
O poveste de dragoste.
Una dintre acele candide experiențe, dincolo de care timpul își pierde tic/tacul, iubire, trădare, regret, iertare.
În genunchi!
De șapte ori l-am văzut . Se
speriaseră și părinții. Săptămână de săptămână , același film.
Câte lacrimi, ce durere!
Ieri, domnul din studio își privea duios, în oglindă, viața.
Astăzi va concerta în București.
Mă încearcă un fel de părere de rău că poate n-ar fi fost rău să ajung la spectacol .
Prea târziu, pentru regrete.
Adun în gând crâmpeie de vis, de dor, de aduceri-aminte!
Să îndrăznesc o întrebare? am răscolit ceva ascuns în vreun cotlon de suflețel?
Octav prpune o replică
prezentă
