reverii în aduceri-aminte

în loc de motto: își umplu ochii de senin

În satele de câmpie, casele se țin de mână. În horă mare,  tăcută, curțile se revarsă în grădini, vișini, zarzări  și nuci,  frasini, pruni și salcâmi , aliniați ca soldații, delimitează proprietățile. 
Răzorul se supune unor reguli  bine învățate. Nicio brazdă mai la stânga, niciuna mai la dreapta. Fiecare palmă de  de pământ contează.// 
 Soarele își rostogolea discul fierbinte printre frunze vioaie. În pacea amurgului, am deslușit un susur. Se revărsa nestingherit, în gâlgâiri  rupte,

iuți, sfioase, mai clare, tot mai clare.
Tril, șopot, urcușuri, coborâșuri, rostogoliri în cascade de sunete.
  În cornul înalt din mijlocul grădinii.

Privighetoarea!

Am ascultat-o în câteva rânduri. 
De fiecare dată la fel . 
De fiecare dată, alta.//

Cartea spune că doar tatăl- de -privighetoare cântă. Zi și noapte. Fără oprire.
 Un specialist a vrut să afle de ce cântă tatăl- de- privighetoare zi și noapte.
A luat trei pui -masculi, imediat ce au apărut de sub coaja oului, cât un degetar.  I-a dus în casa lui și i-a ocrotit cu mare grijă. 
După trei săptămâni, reîntorși în familia lor de privighetori, flăcăii au început să cânte.
 Frații lor cântau frumos, în cascade și clipociri.
 Cei trei hârâiau  ca niște fierăstraie stricate.  Fetele- privighetori s-au ascuns care pe unde.

Tinerii au rămas singuri. Fără familie, fără urmași, fără triluri mângâietoare,  în zile lungi și nopți înstelate.

Vietatea asta cu trup puțintel și cap cât o nucă știe că are doar trei săptămâni pentru a-și învăța puii să fie ei înșiși. 

Să cânte cum doar privighetorile știu.

Pentru ca specia lor  să supraviețuiască.

 Pentru ca omul să se bucure de harul fermecat, tatăl- de- privighetoare cântă până la epuizare, trei săptămâni. Clipă de clipă.
Apoi  îi lasă liberi.

 În perechi noi, trilul își primește clipa de veșnicie.

 În felul lor, micuțele  soprane oferă , gratuit, o mare lecție despre sacrificiu, despre  tainele  vieții.

 Are vreme omul să înțeleagă ceva?

când toate se topesc în tot

Plouă. Mărunt, apăsat, plouă și cu aduceri-aminte...

„bine știți, bine să-mi dați...”
Bărbații făceau negustorie.
Cu porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.
În toiul nopții.
Mai către primăvară, când gândeau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat.
Până să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în loc știut, toporul.
Bărbații întârziau o săptămână, poate chiar două.
La întoarcere, se așteptau unii pe alții.//
Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn uitase de timp și de așteptare. Lată cât două palme, cărăruia ivită printre tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în ciucuri, înnodată în creștet.
Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica așeza măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau, doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
De fiecare dată, unul rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...//
Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
Și să mângâi în gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe.//
pe la tine cum era?

când amintirile..

În urmă cu vreo  câteva săptămâni,  aflându-mă  în București, unde participasem la  bucuria nepoțelului meu, scriitorul,  am zărit, în fuga mașinii, undeva,  pe  zidul unei clădiri, pe un poster uriaș,  o privire cunoscută. 

Giani Morandi,  invitat să concerteze la București!

M-am luat cu ale mele și am uitat de eveniment.

Aseară,  l-am  revăzut pe un post de televiziune.
 Aceiași ochi frumoși, jucăuși, ceva mai triști, învăluiți într-o discretă  umbră de melancolie sau poate că mi s-a părut. 
 Rulau imagini în paralel- tânărul și simpaticul actor,   în  cel mai drag film al  adolescenței  generației mele- In ginocchio da te-  și el,  bărbatul de astăzi, zâmbet  fugar,  riduri adânci,  întrebări, frânturi de răspunsuri.

Pentru o clipă,  timpul și-a pierdut răbojul, am pătruns   cu ochii sufletului în   cea mai   ascunsă cămăruță intimă, unde s-au adunat de-a valma  imagini,  incertitudini,  întrebări,  tresăriri,  am revăzut   modesta sală a  căminului cultural, mulțimea de  adolescenți,  care pe scaune, care așezați  pe  tocul ferestrelor...
 Cel mai solicitat film- alb/negru,  actori tineri, frumoși,  ce dialoguri, ce peisaje,  muzica, ce muzică! 
Câți ani  au trecut?  nu mai socotesc,  nu contează.
 Astăzi, poate că filmul  nu înseamnă cine-știe- ce. 
 Atunci era colosal!
O poveste de dragoste. 
Una dintre acele candide experiențe, dincolo de care timpul își pierde  tic/tacul,  iubire, trădare,  regret,  iertare. 
În genunchi!
 De șapte ori l-am văzut . Se speriaseră și părinții. Săptămână de săptămână , același film.
Câte lacrimi, ce durere!

Ieri,  domnul din studio își privea  duios, în oglindă,   viața.
Astăzi va concerta în București.
 Mă încearcă un fel de   părere de rău că poate n-ar fi fost rău  să ajung la spectacol . 
Prea târziu, pentru regrete.
 Adun în gând  crâmpeie de vis, de dor, de aduceri-aminte!

Să îndrăznesc o întrebare?  am răscolit ceva  ascuns în vreun cotlon de suflețel?  

Octav prpune  o replică prezentă

aievea

Când gândurile se lasă culese , le pun în ordine. 

Unul după altul.
Revăd o scenă dintr-o carte, citită cândva, demult. 

Nu-mi amintesc titlul.

Nici autorul.
Ea are ochii verzi. 

El nu are vârstă.
Pe masă pâlpâie, în culori amăgitoare, o flacără..  alături, o sfioasă crenguță   mângâie clipa, în atingeri parfumate.  amintirile nu au anotimpuri..//

Poezia de vineri


Serghei Esenin – Motive persane (fragmente)
Lângă-un fişic de ruble, la masa din dugheană
Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:
Cum oare, murmurându-l
în limba ei persană
Să-i spun frumoasei Lala gingaşul te iubesc?
……………………………………………………….
Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
În dragoste cuvântul e de prisos oricând,
În dragoste se tace sau se suspină-n taină
Vorbesc doar ochii mistuitor arzând
……………………………………………………….
În dragoste sunt toate mireasmă si furtună
Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.
“Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună
Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.”//
ps.
în cartea ta era altfel?