când amintirile..

În urmă cu vreo  câteva săptămâni,  aflându-mă  în București, unde participasem la  bucuria nepoțelului meu, scriitorul,  am zărit, în fuga mașinii, undeva,  pe  zidul unei clădiri, pe un poster uriaș,  o privire cunoscută. 

Giani Morandi,  invitat să concerteze la București!

M-am luat cu ale mele și am uitat de eveniment.

Aseară,  l-am  revăzut pe un post de televiziune.
 Aceiași ochi frumoși, jucăuși, ceva mai triști, învăluiți într-o discretă  umbră de melancolie sau poate că mi s-a părut. 
 Rulau imagini în paralel- tânărul și simpaticul actor,   în  cel mai drag film al  adolescenței  generației mele- In ginocchio da te-  și el,  bărbatul de astăzi, zâmbet  fugar,  riduri adânci,  întrebări, frânturi de răspunsuri.

Pentru o clipă,  timpul și-a pierdut răbojul, am pătruns   cu ochii sufletului în   cea mai   ascunsă cămăruță intimă, unde s-au adunat de-a valma  imagini,  incertitudini,  întrebări,  tresăriri,  am revăzut   modesta sală a  căminului cultural, mulțimea de  adolescenți,  care pe scaune, care așezați  pe  tocul ferestrelor...
 Cel mai solicitat film- alb/negru,  actori tineri, frumoși,  ce dialoguri, ce peisaje,  muzica, ce muzică! 
Câți ani  au trecut?  nu mai socotesc,  nu contează.
 Astăzi, poate că filmul  nu înseamnă cine-știe- ce. 
 Atunci era colosal!
O poveste de dragoste. 
Una dintre acele candide experiențe, dincolo de care timpul își pierde  tic/tacul,  iubire, trădare,  regret,  iertare. 
În genunchi!
 De șapte ori l-am văzut . Se speriaseră și părinții. Săptămână de săptămână , același film.
Câte lacrimi, ce durere!

Ieri,  domnul din studio își privea  duios, în oglindă,   viața.
Astăzi va concerta în București.
 Mă încearcă un fel de   părere de rău că poate n-ar fi fost rău  să ajung la spectacol . 
Prea târziu, pentru regrete.
 Adun în gând  crâmpeie de vis, de dor, de aduceri-aminte!

Să îndrăznesc o întrebare?  am răscolit ceva  ascuns în vreun cotlon de suflețel?  

Octav prpune  o replică prezentă