Se afișează postările cu eticheta lectură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lectură. Afișați toate postările

vineri, 6 februarie 2026

”Ce sosiră asupra noastră

 

 cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte (subl. I.R.). Iară noi prăvim (adică privimne uităm la, n. I.R.) cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă.”

Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace.

Nu am fost pe fază  că în fiecare miercuri a lunii februarie se sărbătorește Ziua  Internațională a Cititului  Împreună, ZICI/World Read Aloud Day).
Eu citesc, pentru  că  asta îmi place.  
Cum, la fel de mult, îmi place  ca, din când în când,  să-mi cumpăr o carte, pe care să o citesc imediat.
 Recunosc  că s-au adunat în biblioteca  mea  și  niște  cărți  care așteaptă să le  vină rândul la lectură.
  Sunt cărți pe care nu le  mai pot citi cu viteza de odinioară.  înaintez,  revin și tot așa..  Bunăoară,  ultima carte, aceasta scrisă de Elif  Shafak.  Este  dificilă,  nu  ca stil, chiar  m-a cucerit,  este dificilă, pentru  că  tema centrală  nu prea  mi-a fost la îndemână.
   Cum ziceam,  simt o mare  bucurie când  dau pagină după pagina:eu,foșnetul plăcut al foii,lumea cu mereu  nelămuritele-i probleme. !
Grație  unui prieten, abordez  și lectura online- este mai dificil, trebuie  să  rămân pironită mai multă vreme în fața laptopului. 
Oricum, este  minunat  să citești!
   Aș zice  că  mai  am niște motive  de  bucurie, în legătură  cu cartea:copiii mei  au citit de mici, citesc și acum  mult mai mult,  copiii lor iubesc cărțile.
   Cât despre foștii mei elevi- la  vremea respectivă  citeau ( unii de plăcere,nu-i așa,  Cami? alții cam de nevoie, pentru că înainte de  vacanță primeau  lista  cu lectura obligatorie(  poți să-i zici  cum vrei), iar apoi, venea  un fel de scadență. lucrarea,  nota trecută în catalog.
  Unii mă vor mai fi fentat(  mi-au spus mai târziu),  mulți, însă,  s-au ” contaminat” cu boala asta  frumos de dus„ cititul„
 În minutele de dinaintea  concertului, intru în librăria centrală a orașului, unde  mă  văd  cu  altă fosta elevă dragă mie, Anișoara.  
 Este fericită, nu pentru că îi fac  vânzare, este fericită  că ne  revedem în lumea  cărților!
Aseară, am  găsit o carte  pe care  trebuia să o fi citit mai demult. 
 O cumpăr săptămâna  viitoare!
Cărțile  din imagine sunt cumpărare și citite în ultima  vreme, Anthony Hopkins  este  cadou primit de  Sărbători).

 Nu-i așa  că  fac  bine  vorbele   cronicarului Miron Costin?
 „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, și mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”

joi, 2 aprilie 2020

Despre a înțelege că atunci când ești numai tu cu tine nu ești singur

 sau

 Ce fac în vreme de pandemie?

Alungată de soare, zăpada și-a  pierdut  și  haine, și încălțări.Ca să se învețe minte: i-a trecut vremea.
  Crengile  brazilor și-au primit doza  de verde crud.
  De după perdea,  nu-mi dau seama dacă  mugurașii mesteacănului  și-au scos  scufițele,  până aseară scufundate în  alb  rece de  nea.
Guguștiucii s-au trezit cu noaptea-n cap, într-un cor  fără  dirijor!
Unde or fi dormit , că  uite își încep treaba  fără să le ceară careva.
Să fie, oare, primăvara asta atipică  doar o promisiune?
Mi-e dor de pădure! de liniștea ei  cu plete verzi în  pâlcuri de micșunele, de copii pe role  sau în cărucioare.
 Nu, nu am voie să mă plictisesc, cum nici tu nu te sperii  că stai prea mult în  sufragerie, nu-i așa?

De mai multe ori, am săltat  de pe noptieră  o carte  pe care  simțeam că nu pot să o citesc , o carte despre sacru, despre impact, despre umor negru, despre   magie și mai neagră.    Aseară târziu,  mi-am învins vlăguirea, m-am războit  cu  mine însămi și , chit  că recitesc sferul pe care îl parcursesem în vară.
Am ajuns ( din nou) la pagina 52.

  Ți-aș recomanda-o, poate  chiar te interesează ;  o să fac asta doar după ce  duc lectura  la  pagina 490.
Autorului i-a luat doisprezece ani  să  scrie romanul..
Ce vreau să-ți spun este că am mai citit una dintre cărțile lui.
Atunci  nu trebuia să  stau atâtea ore în casă, mergeam și la școală, unde  zău, am muncit   cât  m-am priceput eu de bine, de cinstit, de serios.
Vezi, acum am atâta timp și  mă tot   învărt de colo până colo...
p.s mi-am făcut  program de lucru: zilnic, trei ore de lectură.

”Balul  căzuse  asupra ei dintr-odată, cu luminile, zarva și  parfumurile lui.„

luni, 2 iulie 2018

Uitasem cât eram de bătrâni,

, uitasem totul.
 Crezusem că  aveam tot  timpul din lume să suferim  și să plângem..”( pagina  315)


Este prima carte scrisă de o canadiancă, pe care o citesc. Recunosc, m-a atras  faptul că , în 2013,  autoarea a primit Premiul  Nobel .
 O carte care  adună în 390 de pagini, stratificate  în  paisprezece povestiri  ( proze scurte)  o  Canadă tainică,  în   multitudinea  aspectelor   sociale, sentimentale, personale, dar și  de grup.,  o lume  cumva, atemporală, în zece  dintre proze  deși, adesea, vine  vorba despre al Doilea Război Mondial.

”Țărmul Japoniei„,„Amundsen„, ”Despărțirea de  Maverley„”Cariera de pietriș„, „Refugiul„,„Mândrie„”Corrie„,„Trenul„, ”Vedere  spre lac„, ”Dolly„, , ”Ochiul„, „Noaptea„,”Vocile„,„Dragă  viață”.

Fiecare  proză  este un roman concentrat, din care, parcă, lipsește punctul culminant:  fiecare  construcție  se așază  ca o casă care adăpostește   câteva personaje, condiția umană , în nenumăratele-i cotloane, de multe  ori tenebroase .  Personaje, aparent simple:  femei și bărbați,  copii  și  bunici, adolescenți,  rude, prieteni, vecini, cunoscuți, interioare sufletești puse sub  microscopul unei cercetătoare căreia  nimic nu-i scapă.
Ea  nu-și critică  personajele, nici  nu le  iubește, le  privește  dinspre interior  către afară,  printre   semeni.
 Dragostea este  ceva care se  consumă fără să se transforme, fiecare personaj caută ceva, un drum, un loc.  Fără pretenții filozofice.
Căsătorii, evadări, plictis,  curiozitate,  iubiri interzise, avorturi, sărăcirea  minții, dar și a   inimii, somnifere, pubertate, dezolare, frustrări, promisiuni , sex, șantaj, acceptări , prostituție,  refuzuri ,  foame,  frig, plecări  și  întoarceri.

Corrie,  Gwen,  Oneida,   JacksonGreta, Pweter,Caro   sunt  piese  într-un carusel, destinele lor se aștern fără complicații, nu  știi, nu  bănuiești încotro te va  duce  povestea.
Finalul,  de fiecare dată,  tulbură.
”Oamenii au  gânduri pe care  ar prefera  să nu le  aibă. Se întâmplă  în viață.   (350)

Dacă ar fi să mă întrebe cineva care dintre cele paisprezece proze  mi-a plăcut  mai mult, fără ezitare, aș răspunde”  Dolly„ 
Franklin, 83 de ani, poet,profesor  la  câteva  facultăți,  dresor de cai. ea, 71,scriitoare. și profesoară  de matematici.
Împreună  de mulți ani.
 Filozofia  vieții și a morții.”I-am spus  că singurul lucru care mă deranja puțin era faptul că se presupunea  că nu avea  să ni se mai întâmple nimic în viață.Nimic  important pentru noi, nimic  pe care   să-l  mai putem controla.„
  În acest punct, în  trăirea lor de  intelectuali rafinați, își face apariția în casa și în viața  lor , simplu de tot, Gwen, în prezent, o  vânzătoare de  produse cosmetice. Dolly,pe  când   el , Frank, era un soldat în ultima permisie, înainte de a pleca pe front.. 
 O întâmplare  banală-   în plină  noapte, mașina  ei  nu mai pornește, așa  că  gazdele se simt obligate să o  adăpostească-  răscolește  tot.
”-Frank!!_
-Dolly! ”
„Ciudat era  că începusem și eu  să particip la veselia generală„.
Trecutul  se face prezent,  amintiri, Frank și  Dolly, par apropiați  ca în tinerețe.
„Tot sentimentul de siguranță și veselia  de cu seară mă părăsiseră...„

  Fugă, abandon,  o scrisoare   luuungă,  o cameră într-un motel rece,un somn greu până  dincolo de prânz
„Nu m-am gândit la Gwen decât ca la o  persoană care se  vârâse între noi și crease probleme absurde. Piciorele ei scurte  și solide, părul stupid, rețeaua de riduri...O caricatură,  s-ar fi zis, cineva pe care  nu-l puteai  învinovăți și pe care  nici n-ar  fi trebuit să-l iei vreodată în serios”.

Fascinația lui  era atât de jalnică. Absolut comună.Îi cumpărase o mașină.

”El  mă cuprinse  în brațe și mă coborî de pe scaun.
-  Nu ne putem permite certuri„
Într-adevăr. Uitasem cât eram de  bătrâni...„

„Dragă  viață  nu este o carte de vacanță. Este o carte scrisă  bine și  frumos, în care ascunzișurile  tenebroase ale minții omenești se luminează brusc, când tu aștepți cu sufletul  la  gură  să se întâmple  ceva   extraordinar.
  Un spectacol atât  de real și de realist,la care  tu,cititorul,  te identifici  cu  ea, autoarea, mama atâtor personaje, care compun o lume fascinantă, blândă, modestă, frumoasă, cu toată asprimea  poeziei  ei  dure, o lume care  nu strălucește prin ceva anume.
  Doar trăiește.

joi, 13 iulie 2017

din fiecare carte rămân cu ceva

De la o vreme, citesc  într-un fel egoist, adică citesc  pentru plăcerea  lecturii, mai ales.  Sau  a  acelei  părți din mine, pe care o  hrănesc  doar  cu  gânduri.  Citesc  niște pagini,  blând,  calm, dau   foaia, nu vreau  să tulbur liniștea  celorlalte, și, deodată, îmi amintesc  ceva, mă întorc, caut, găsesc, sorb, este minunat  dacă plouă, ce  simfonii aud dincolo de fereastră!
Uite:  ( n-o să spun nici titlul cărții, nici măcar  pe  cel  al autorului)„ ....gândul că  ceea ce  numim noi suflet nu poate fi separat  de trup sau  de univers.  bunăoară.Provenim cu  toții din aceeași stea și,  așa  cum lucrurile lipsite de  viață sunt guvernate de legi, și cele  vii trebuie  să fie  la fel. Trebuie  să existe o structură, o  logică.„
„..misterul  este, întotdeauna,  mai amăgitor decât soluția”

”Un scriitor care își  ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde  viață, nu de schița originală.„
 „există incredibil de puțini oameni care au calități  genetice necesare pentru a  conduce o comunitate„  ( și eu cred asta)

Despre  inteligența mulțimilor;
~Mulțimile au o inteligență ascunsă:...greșelile  lor se anulează unele pe altele, iar cunoștințele  se cumulează. Fiecare mică bucățică a puzzle-ului este  foarte sofisticată: furnicile  ( mușuroiul  de furnici) sunt insecte fără minte, dar au o organizare extrem de complexă și foarte  multă inteligență.”

p.s. tu cum citești?

luni, 28 noiembrie 2016

Nobila doamnă din Yodo

„...a cuprins-o un sentiment straniu.Femeile acestea erau la fel de încremenite ca florile  de cireș de afară, ce păreau artificiale în nemișcarea lor. Singură,  doar ea se simțea vie printre  toate aceste lucruri din jurul ei ...„

Nu știu cum este pe la tine, dar eu, când mă uit în bibliotecă, constat cu un nedefinit sentiment  că  am destule cărți  pe care nu le-am citit, cele mai multe dintre ele fiind cumpărate chiar de mine. Unele  au lenevit pe  noptieră,   le-am răsfoit, am citit niște pagini, ceva nu se potrivea  cu starea mea,  le-am dus frumușel înapoi  pe raft, din când în când  le-a mai venit rândul, iar am  mai citit niște pagini, dar atât.
 Într-o zi, am descoperit  că  pot face, cumva, ceva  bun și pentru ele, dar și pentru mine;  iau cartea,  mă așez frumos în locul meu preferat de lângă fereastră,( neapărat am și  o ceșcuță de cafea) deschid , la întâmplare, și  încerc să  pricep  cam ce  mi-ar transmite  cartea care nu se lasă  citită  pe de-a-ntregul...  merge cumva.

În ultimul an,  am citit  mai multe  cărți ale japonezului Haruki Murakami.Toate mi-au plăcut, fiecare în felul ei!
La începutul toamnei, având ceva timp, până la plecarea trenului , am intrat în librăria din Gara de Nord- plictisită rău vânzătoarea și  deloc amabilă- ce, mai! voiam o carte.
Tot Haruki? nu.

 Am  văzut atunci  un alt  nume  japonez:Yasushi  Inoue.  Am plătit, a venit și trenul, m-am așezat  confortabil și, în timp ce ronțăiam  niște  ciocolată amăruie, am început să citesc,deja, în primele pagini  mă pierdusem printre  câteva zeci de nume, pe care, oricum, nu le puteam reține.
„Nobila   doamnă  din  Yodo”.
  Câteva zile mai târziu, cuminte, cartea aștepta pe fotoliu, ne-am uitat una la alta, i-am atins coperta și ...cam atât.
Într-o dimineață, mi-am zis: gata, trebuie să citesc  romanul ăsta,  că doar n-o fi foc. 
Azi dimineață, am ajuns la ultima pagină, am închis ochii, am privit în urmă,  am încercat diverse comparații cu Sienkiewicz, Tolstoi, chiar și cu  Sadoveanu, Odobescu...nu, nimic nu se potrivește.este o  carte altfel. 
 Personajul principal feminin, în jurul căruia  se țes toate  drumurile cărții, Chacha, femeia care  va deveni nobila  doamnă  din Yodo, nu seamănă cu niciun alt personaj din literatura pe care eu am citit-o până acum. 

Drumul cărții urmează  două  traiectorii,care se  intersectează în lupta dintre clanurile  japoneze în cea de-a  doua jumătate  a secolului al XVI-lea,când, după uciderea  nobilului  Nagamasa și incendierea castelului familiei sale, Odani,  soția lui, O-ichinokata( cât m-am chinuit să  rostesc, nu  neapărat să rețin numele ăsta), și cele trei fiice vor trece  prin  grele și întunecate  încercări, culminând, după zece ani  cu  moartea , prin  seppuku a  O-ichinokatei, care, în împrejurări  speciale, acceptase  căsătoria  cu  ucigașul primului ei soț.( uite  nici asta nu am putut pricepe, dar ce contează ce  pricep eu...)

Cele trei fete: Chacha, Ohatsu și Kogo  rămân orfane.

„ Nu mai plângeți! De astăzi suntem orfane și trebuie să supraviețuim singure . Cu zece ani în urmă, când a  căzut Castelul Odani, tatăl nostru din clanul Azai ne-a scos afară din castel, pentru ca  noi  să putem trăi mai departe în siguranță. Iar acum,  să nu nesocotim voința mamei noastre,  care ne-a ajutat să fugim ca să putem duce o viață fericită. Mama nu a putut să scape de o moarte crudă, urmându-și soțul, dar a vrut ca noi să trăim mai departe fericite„(89)

Din acest  moment, eu, cititoarea, am făcut cunoștință  cu o filozofie de viață specială, cu o istorie sângeroasă care, în numele puterii, încrâncenează frați și surori, părinți și copii, spintecă vieți,arde orașe, toate, în numele puterii.  Nu spun că mi-a fost ușor să înțeleg asemenea  deasă pânză  construită în secole.
Legile  sacre ale  acestui neam de shoguni o poartă pe Chacha pe un drum fără întoarcere, ea  devenind   concubina  celui  mai important nobili al acelor vremuri, Hideyoshi,  el însuși unul dintre aprigii  dușmani ai  familiei tinerei femei. 
„Cel mai puternic om  din Japonia dormea lângă ea..Mulți din clanul  Azai muriseră de mâna lui Hideyosi, la fel O-ichinokata, și Katsuie. C. își aducea aminte durerea de pe chipul mamei ei, când aflase că Manpukumaru fusese tras în țapă de Hideyosi, căci acea tristețe i se întipărise adânc în sufletul ei de copil”.

Asupra acestui bărbat avea putere de viață și de moarte. Chacha și-a adus aminte unde-și ascunsese pumnalul.”
  O completare „concubină” era, pentru acele vremuri, un titlu de  mare noblețe, Chacha era  prima dintre multele  alese de  nobilul  cel puternic.Cumva, mai importantă  chiar decât  Doamna din Palatul  de Nord, soția știută de   toată Japonia. 
A fost aleasă Chacha  nu doar pentru că era  frumoasă, deșteaptă și nobilă.  Ea îi va aduce temutului  bărbat  urmași.Primul lor copil însă, va muri  la doar trei ani.
.”Pentru Chacha,  Hideyoshi  nu mai era  nici dușmanul de moarte, nici tiranul care se folosise de trupul ei, nici războinicul desfrânat ce-i trezise în suflet demonii geloziei. Egali în fața durerii, erau doar un bărbat și o  femeie, cu inimile  pline de suferința pierderii copilului lor. Un soț îmbătrânit și o soție tânără.”
 Rămas fără moștenitor,  bătrânul conducător părea să fie pătruns de sentimentul efemerității.
Fericirea  li s-a mai arătat o dată.
Pe 3 august, al celui de-al doilea an  al erei Bunroku, s-a născut Hirohi, în cinstea  căruia,  tatăl a  construit  un  un castel. Chacha  se dedică trup și suflet creșterii și educației moștenitorului lui  Hideyoshi.
Nu-ți mai povestesc, dacă îți place istoria, dacă vrei să pătrunzi într-o lume  pe cât de fascinantă, pe atât de sângeroasă, citește  cartea..

O carte  ca o panoramă a unui secol- al XVI-lea,  nobili, shoguni,  războinici, seppuku, alianțe, trădări, dezbinări,  frați , fii, surori, tați, bunici, unchi -rude, dar  prea  repede  sângeroși dușmani, căsătorii  fără iubire, săbii și sânge,samurai și serbări, imense bogății,sinucideri, ceremonii și  pârjol, incendii,ritualuri, castele, jerfe și ofrande, ostatici,  seniori și vasali, dansuri sacre,concubine, chimonouri, ritualuri, războaie  dese  mai ceva decât schimbarea anotimpurilor...
O lume  sângeroasă, o  lume  de  războinici și, printre ei,  femeia.acea femeie  care  învață că”virtutea cea mai de preț este puterea de a răbda”.

Un roman rotund ca un secol.. .deasupra  războaielor- sărbătorile florii de cireș  și de pruni!

marți, 15 noiembrie 2016

parfumul cărților cu frezii

”Există pe lume o mulțime  de lucruri inexplicabile  de care habar  n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc  rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo  nu știm nimic...Absolut  nimic”

A.J.  Cronin, Gran Canaria.”, pagina  290.

I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte,  voiam să-mi amintesc  acțiunea, primeam  doar  vagi semne, finalul, da, finalul  este  extraordinar:
 „Inima i se  strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața  i se  făcu albă ca varul. Inima  zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.

 Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria,  m-a  cuprins  așa, un fel de tristețe,   gândindu-mă  cât de  necruțător este timpul  care șterge din minte impresii pe care cândva  le simțeai mai puternice decât  orice.
 De ce  să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept.  O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet. 
Și m-am culcat cu gândul că   mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc  romanul lui Cronin. 
Sunt atât de  îngălbenite paginile, așa de  uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
 Și tot gândindu-mă   că  mai am  două cărți  care  mă așteaptă,  a apărut, nici eu nu știu cum,  o idee - teatru radiofonic!


Am ascultat  dramatizarea, cu cartea  alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
 Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!

”  Harvey  cită din memorie: Lasă-mă  să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip  măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„

p.s. am mai multe imagini, dar  acest domn, care se  numește internet, zice că am  adus prmulte fotografii. ea 

joi, 11 decembrie 2014

m-am născut în tabăra celor slabi,

 a celor care socotesc fiecare bănuț cheltuit...provin dintr-o familie care nu trăiește pe datorie...banii nu au fost niciodată cel mai important lucru pentru mine, însă mă tem pentru ziua de mâine, mi-e frică de sărăcie, de riscul de a nu avea  un acoperiș deasupra capului, când voi ieși la pensie..mi-am construit existența pe acest principiu: să nu depind  niciodată de cineva  din punct de vedere financiar. Niciodată în viața nu am cerut bani cuiva. Cu atât mai puțin unui bărbat.
  Valerie Trierweiler,( fosta primă-doamnă a președintelui Franței)
 Mulțumesc pentru acest moment

 Din fel și fel de  motive, de vreo doi ani, nu mai ajung la bucureșteanul ”Târg de carte”. Era una  dintre marile mele bucurii să  rătăcesc printre standuri, în murmur de voci învălmășite, să ascult entuziaști  vorbitori,  să răsfoiesc, să aleg , să-mi cumpăr  câte cărți îmi permitea portofelul.
Și dacă zilele trecute, în sfârșit de  cețoasă amiază,  mi-am  luat o plăcută zăbavă într-una dintre  librăriile mele preferate, ”Mihai Eminescu”, din  preajma Universității, nu am plecat de acolo cu mâna goală. Mi-am oferit,  ca un fel de recompensă,  două cărți.
 Două cărți despre două femei  total diferite.
 Două celebrități. 
Și, de ce să nu recunosc, editura la care ele au apărut pune în pachet un dar, o carte. O carte tot despre o femeie..
Printre atâtea treburi câte mă împresoară înaintea sărbătorilor, fac loc  lecturii  primei cărți, nu pentru că  are mai puține pagini, ci pentru că, de cum am  deschis-o, am simțit ceva, un fel  de  duioșie, nu, parcă nu este duioșie, ar fi ceva nedeslușit, ceva  care  vine din sufletul  cărții  „Femeia aceea purta numele meu, avea chipul meu și, totuși, n-am recunoscut-o. Am avut  sentimentul că nu doar viața  intimă îmi era furată, ci însăși persoana mea, cea care eram eu.”
Firesc ar fi fost să-mi  consemnez impresiile abia când aș fi citit ultimul rând, nu?
Vine și asta!
Îmi place atât de mult cartea, îmi place, la fel de mult , autoarea, că trec greu de pe o pagina pe  următoarea. Deslușesc în fiecare paragraf nu doar gândurile/stările/ incertitudinile/neliniștile unei femei extraordinare, pe care viața a dus-o prin  locuri cum doar prin filme și-n basme găsești. „Pământul s-a căscat sub pașii mei. Mă tem  de necunoscut, de ceea ce se va întâmpla după despărțirea noastră, inclusiv pe plan financiar..după divorțul de  tatăl copiilor mei, întreaga răspundere financiară pentru  cei trei băieți mi-a revenit  exclusiv mie. Acesta a fost prețul pe care l-am plătit  atunci pentru libertatea mea..voiam să mă cheme ca pe copiii mei.Divorțasem de tatăl lor, dar nu voiam să aibă sentimentul că mă distanțez de ei.„
Emoții, familie, iubire,  carieră, destin, măreție, înălțare, trădare, cădere, boală, trezire.
Sublim și uitare.
Viața, mereu  într-un singur și neobosit  sens.
Drumul eroinei/autoare, până la un punct, este  viața însăși, viața oricărei fete:
”Cărțile  mi-au deschis toate orizonturile și toate posibilitățile.  Fără lectură, n-aș fi fost ceea ce sunt astăzi. Mi-a plăcut să citesc încă de când am  învățat alfabetul...De Crăciun  ceream să primesc cărți;   nu existau cadouri mai frumoase pentru mine. Pe acelea nu trebuia să  le înapoiez  la bibliotecă, erau ale mele....„

marți, 9 septembrie 2014

tot ce am scris despre femei


   sunt fleacuri, dacă aș  fi spus   eu  tot ce știu  despre femei...”
Lev Tolstoi,
Contele  Lev Nicolaevici Tolstoi, 9  septembrie 1828,Iasnaia Poliana/ 20 noiembrie 1910, Astapova, Rusia
O dată, poate chiar de două ori  pe an sau  cine știe, chiar și  mai  rar, îți  amintești de  una  dintre  cele mai  frumoase povești  de  dragoste, care  au  fost scrise  vreodată...am  citit-o  pe la  16/17  ani.
Da, pe  atunci citeam cărți   împrumutate  din biblioteca sătească al cărei  prag îl treceam, mai  ales  în vacanțe, cel  puțin  o dată  pe săptămână, când  Ana îmi  punea  în brațe cele  mai  frumoase  cărți, despre care auzise și  ea de  la alții. Sau   pe care le frunzărise  în treacăt.
 Durdulie și  simpatică, își  împletea în câte trei șuvițe două  cozi care-i  atingeau mijlocul, Ana era  cu patru  ani  mai  mare  decât  mine. Își  tot  încerca norocul  la Agronomie și pentru  că  tatăl ei, cel  mai bogat oier din  zonă, nu  era deloc mulțumit  de prestația  celei  mari dintre cele trei fete, câte  avea, îi  găsise de  lucru jumătate   de normă la  bibliotecă.
Ana își petrecea diminețile  în  cele  două  încăperi ale  unei  case frumoase, uite  că nu  știu  cui  îi  aparținuse, îngrijind  cărțile  ca  pe   niște copii  de  suflet. Pereții  erau  înțesați până  sus , în tavan.
 Cuminți,  organizate după  reguli  doar  de ea știute,  cărțile  se aliniau  frumos, luminate prietenos de raze lungi, strecurate prin perdelele subțiri,  croșetate în  coaste și brăduți .
Mirosea mereu  a proaspăt, a var și a flori  de grădină . 
Anna  Karenina!
 Cea mai  frumoasă  carte  a acelor ani, foile galbene abia se dezlipeau   una  de  alta,  curgeau   neobosite lacrimile, mi  se încețoșau, târziu, în noapte, ochii.
Au  urmat ”Război  și  pace„,”Cadavrul  viu”,” Învierea”, povestirile..
Câțiva  ani   buni, nicio  altă  carte  nu  a înlocuit  în  sufletul  meu frumusețea tragică  a  Annei Karenina.
 Astăzi  lumea  se gândește   la  marele  Lev Tolstoi.
Anna  Karenina  și  Lev Tolstoi!
 Numele  eroinei   depășește, cumva,  așa  simt eu,  gloria Creatorului,  care a refuzat premiul Nobel pentru  Literatură, motivul  lui  fiind  că „banul   este ochiul   dracului„.


vineri, 1 februarie 2013

hai la noi,

să mâncăm nimica. Proverb românesc


Poate  că tu ai  pus în locul televizorului un teanc de cărți și  citești  câte una pe zi..
Eu, de bine, de rău, citesc , dar nu m-am îndurat să duc televizorul  în cămară, tot l-aș fi  găsit.. asta înseamnă că  măcar așa, din când în când,  îl deschid. 
Las politica deoparte, alta este, de la o vreme, problema  cea mai   dureroasă a  națíunii- cum să slăbești.
Într-o zi, o domnișoară frumoasă, blondă, moderatoare/ cântăreață/avocat/ procuror  etc. adusese în studio, ca model  special de viață, ceva care semăna a schelet, o rusoaică, din câte am înțeles. Am închis repede,  era sinistru.
Am vorbit cu o prietenă despre chestia asta, drept care ea a cules  niște..dileme
Dacă mersul pe jos ar fi  bun pentru sănătate,  poștașul ar trebui să fie nemuritor../o balenă înoată  tot timpul, mănâncă plancton(..), bea apă  și este grasă. Să nu uităm  că bietul iepuraș fuge  mereu, țopăie ca un apucat și  trăiește  doar 15 ani, în vreme ce  broasca țestoasă abia se târăște, asta este ocupația ei , și trăiește  de zece ori mai mult decât urechilă.
M-am tot gândit  ce să-i spun eu mai potrivit și iată ce am găsit-


Respectă astea pentru sănătate:

Cinezi puţin. Mănânci când foamea-i dură.

 Să mesteci bine, să nu bagi în gură

decât uşoare şi fireşti bucate.

Fugi de furii, de aer ce stricat e,

fii sceptic de a leacurilor cură;

să nu dormi la amiazi,căci e tortură, 

iar după prânz nu sta adus pe spate.

În vin  puţin, dar dens să-ţi stea râvnirea;

nu-l bea pe gol stomac şi nu-ntre mese;

nu-ntârzia nici nu-ţi grăbi ieşirea.

Cergi, când te culci, uşor să te apese,

nu faţa-n sus, nu barba-n piept: strici firea, 

iar cu mişcarea să nu faci excese.

Fă din odihnă şi din zâmbet rege.

Fugi de desfrâu. Dieta fie-ţi lege.



sonet de Leonardo da Vinci

traducere de C.D. Zeletin//
 
Ai ceva mai  altfel??





sâmbătă, 8 decembrie 2012

nu vă pierdeți optimismul,

 oameni, nici de-ați crăpa.
  Marin Sorescu 

Perpetuum  mobile
 Între idealurile oamenilor
Și realizarea lor
Întotdeauna va exista
O diferență de nivel
Mai mare
Decât cea mai înaltă cascadă.


Se poate folosi rațional
Această cădere
De speranțe,
Construindu-se pe ea ceva
Ca o hidrocentrală.


De la energia astfel câștigată,
Chiar dacă n-o să reușim
Să ne aprindem decât țigările,
Tot e ceva,
Pentru că, fumând, ne putem gândi serios
La niște idealuri și mai grozave.//

ești optimist(ă)?

un dar pentru  noi toțí, dacă  n-am fost la concert-
E jocul unui nebun,
Doar jocul unui nebun,
Care stă în ploaia rece
Şi se simte ca un bufon..„



 

luni, 28 mai 2012

nu înțelegi un lucru


pe deplin, decât dacă  poți să i-l explici bunicii. Albert Einstein


Colega  mea de liceu, LC, buni,  ca și mine, mi-a expediat o mică parabolă. 
Am citit, am  tot citit ,  și m-am dus cu gândul  așa, la câte  altele, cine sunt, de unde  vin..  nu (mai) lungesc vorba- citește , și vei afla!
 In prima zi, D-zeu a creat cainele si i-a zis: 
A doua zi, D-zeu a creat maimuta si i-a zis:
"Inveseleste-i pe oameni cu maimutarelile tale si fa-i sa râda. Pentru asta iti dau o viata de 20 de ani."
Maimuta a zis:"Sa ma maimutaresc 20 de ani? Asta-i destul de mult ! Ce-ar fi sa-ti dau 10 ani inapoi cum a facut si cainele ?"


Si D-zeu a fost de acord.
A treia zi, D-zeu a creat vita si i-a zis:
"Tu sa mergi toata ziua pe cimp cu taranul, sa suferi de arsita soarelui, sa ai vitei si sa dai lapte sa poti intretine familia taranului. Pentru asta iti dau 60 de ani de viata."
Vita a raspuns:" Asta e o viata destul de grea ,si tu vrei ca eu sa traiesc 60 de ani? Ce-ar fi sa pastrez 20 si sa-ti inapoiez 40?"
Si D-zeu a acceptat si de aceasta data.
In ziua a patra, D-zeu l-a creat pe om si i-a zis:
"Mananca, dormi,casatoreste-te si bucura-te de viata. Pentru asta iti dau 20 de ani."
Dar omul a zis:" Numai 20 de ani ? Este posibil sa-mi dai mie cei 20 de ani ai mei ,cei 40 pe care ti i-a inapoiat vita,cei 10 de la maimuta si 10 de la caine, pentru a avea o viata de 80 de ani ?"
" Sigur !" a zis D-zeu ,"tu ai cerut-o "
Acesta este deci motivul pentru care in primii 20 de ani mancam , dormim, ne jucam si ne distram. Urmatorii 40 de ani muncim ca sclavii in soare ca sa ne intretinem familiile. 
Dupa care ne maimutarim timp 10 ani ca sa ne bucuram nepotii.
 Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toata lumea .
Acum viața v-a fost explicată!//
M-am   trezit mămică , fără să știu prea multe despre această meserie.  Am pus toată iubirea mea în tot ce am făcut și m-am străduit  să  fac orice lucru cât mai bine cu putință.
Nu știu cât am reușit, am învățat din mers- timpul, meseria,  problemele   m-au tot  împins, încoace și încolo..
Cum ar fi trebuit să fii, ca să ajungi un părinte  foarte bun?
 Până unde poate merge exigența?
 Este bine să-i ceri copilului tău  cât mai mult sau să-l lași să dea cât este el dispus?
 Ești responsabil pentru viitoarea lui carieră, pentru  viața lui?
 Să nu-mi spui că,  indiferent de ce parte a mesei te afli- părinte / fiu /nepot/potențial  părinte   nu ți-ai pus întrebări..//
Despre  cum sunt eu ca buni, parcă n-aș vorbi, pun doar niște fotografii. //





Nepotul cel mare mi-a împrumutat , pentru o cursă, bicicleta lui.)


S-a întâmplat ca, în avion, să  avem locuri, una lângă cealalaltă.
Amândouă suntem   buni.  
Eu, mai bogată, ea- bunica unui   băiat, nu contează câți are , oricum, este elev de gimnaziu. 
Mama lui este foarte ocupată, muncește de dimineață până seara târziu, astfel că  băiatul   își petrece mult timp cu bunica.
 Tânărului nu-i place să citească, ar face orice - baschet, role,  internet,  să citească NU!
 Și nu doar lui nu-i place lectura, este chestie generală, așa că profesoara, neavând încotro,  le-a dat de citit un  singur capitol dintr-un roman  sadovenian. 
Frumos roman!
 Neamul șoimăreștilor. 158 de pagini.
 Ani de-a rândul,   la admiterea în liceu tot pica o temă din  acest roman, îți amintești, așa-i că n-ai uitat? //
Buni a căutat în bibliotecă și, negăsind cartea, a dat fuga la librărie și a cumpărat-o.
 Bucuroasă , că  a rezolvat partea cea mai grea a problemei, a  pus frumos cartea cu miros  proaspăt,  pe biroul nepotului, alături de   platoul cu  plăcințele.
-Vai, bunico, a întâmpinat-o  revoltat tânărul,  ai cumpărat toată cartea, cum le înțelegi tu, mereu,  pe dos!?
  Ți-am  explicat  clar  că am de citit doar un capitol...
  îmm, ce spui?

vineri, 11 mai 2012

..că nu este alta

mai frumoasă și mai  cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul  cărților.
 Miron Costin, De neamul moldovenilor
Nu contează că  am căutat cartea  prin toate  librăriile și anticariatele din oraș. Fără sorți de izbândă.
 Aflasem că   găsesc textul întreg pe internet, dar voiam să simt   paginile   foșnind, să  fiu școlărița, care caută printre rânduri  motivul pentru care proful a  dat-o spre lectură obiligatorie- posibil subiect de teză- după zilele libere de la începutul de mai.
 Patru zile, fără discuții, fără  comentarii- se știu titlul cărții , autorul, asta e, sunteți oameni mari,  sigur că ești  om mare, mai ales  dacă emoțiile îți stau în gât, ca un clește.. 
 Deși meseria mea este legată de cărți, nu mă pot lăuda, cum   poate că o fac unii, că a-l înțelege pe Mircea Eliade este  chiar ceva de ici/de colo.
 Ei bine, m-am înarmat cu  sufiecientă  răbdare, am citit cartea, vreau să zic că nu  m-a dat gata, nu-mi permit să  comentez realizarea artistică a nuvelei.
Uite aici ceva Cosmologie și alchimie babiloniană, care mi-a plăcut  mult. 
Dacă vrei să afli  cum am înțeles eu  Tinerețe fără tinerețe,  las mai jos însemnările. 
Bineînțeles că abordarea subiectului trebuia să cuprindă, obligatoriu, niște termeni literari, deloc importanți, în opinia mea, dar, dacă trebuie, trebuie!
 Chestia este , însă, următoarea- proful, ocupat fiind, a venit mai tărziu- aveți teză, hai să dăm teză, a comunicat  subiectul, dar, 
după o vreme,  fetele, tocilarele cum li se spune de când este lumea, nu prea scriau, așa că - nu știu  sigur cam cât timp să fi trecut- subiectul a fost schimbat.
 Tinerețe fără tinerețe, da, ai  dedus bine, are legătură cu motivul basmului  Tinerețe fără bătrânețe, ceva întors, zic eu, cam cum ar fi  legătura dintre Luceafărul  și Riga Cripto..
În  București, filmul lui Francis Ford  Coppola,  ecranizare  după nuvela despre care vorbim, în care  câteva roluri au fost interpretate de actori români, aud că rulează de câțiva ani buni.Regizorul a văzut în eroul  nuvelei  propriul  destin.//
Chestiunea este-zic și eu- cum să ajungă om mare școlarul de astăzi?//
     Apărută în 1978, la Munchen, nuvela Tinerețe fără tinerețe   împărțită în cinci capitole,  ar putea porni de la  răspunsul pe care autorul l-a primit  de la  psihanalistul Carl Gustav Jung,   pe care-i întrebase care este legătura dintre om și infinit.
 Omul modern  trebuie să redescopere o sursă mai adâncă a vieții sale spirituale . ( ideea nu-mi aparține, de aceea, am folosit condiționalul- optativ)
Instanțele acestui text narativ  urmează  tehnica oricărei opere epice- există un autor  concret, Mircea Eliade, care se identifică  cu autorul abstract, devenitun alter- ego al scriitorului,  prin personajul principal,  profesorul ratat de italiană și latină, Matei  Dominic. Spațiul în care se construiește acțiunea este , în mare parte, un spital bucureștean din prima jumătatea a sec. XX, înainte de a doilea  război mondial,  cuprinzând, pe măsură ce acțiunea evoluează,   lumea Occidentului, pentru ca finalul să se consume în orășelul Piatra-Neamț,  închizându-se astfel un cerc al  dramei personajului.
                Cartea începe cu o traumă, nu una oarecare,  un fulger, care, în noaptea de Înviere,  pe o ploaie cumplită, cade în  capul vârstnicului profesor, fugit din orașul în care nu a reuși să-și atingă maxima realizare profesională în studiul limbilor vechi,  pentru a se sinucide într-un hotel bucureștean.
 Deși carbonizat , nu moare, așa cum  se așteaptă un martor, iar mai apoi, personalul spitalului- un doctor specialist, cele trei asistente de noapte și două de zi.
Fulgerul, focul- simbol ar arderii , al catharsisului,  îl întoarce în timp, face din bărbatul de șaptezeci de ani, un  nou- născut- îi cad dinții, unul câte unul, apar alții în locul lor. Legătura lui cu lumea este auzul. Din clipa în care aude, el trăiește o existență dublă, este o mereu pendulare între vis și realitate, prin trăirile, încercările, visele lui, Mircea Eliade, traducându-și propria concepție despre încercarea  individului de a nu pierde zestrea ancestrală, odată cu îmbătrânirea trupului.
 Este o fugă din cale ramolirii mentale,  ca urmare a îmbătrânirii celulelor din care se compune corpul uman.
                             Autorul  concret îl  dirijează  pe  autorul abstract   după ideile sale despre spațiu, timp, cunoaștere, vis, realitate, ficțiune,  purtându-mă pe mine, cititorul concret, devenit abstract, pe măsură ce mă las purtat în  labirintul  ideilor și conceptelor sale. 
În lectură, renunț  la preocupările specifice vârstei mele, mă las transpus  într-o lume pe care n-o știam , o lume cu care rezonez , doar în aceste clipe.
Îl urmez pe Dominic, bătrânul profesor renăscut, de la stadiul de  prunc, căruia  i se curăță pielea, îi cresc dinții, parcurg cu el , paradoxal, o regresiune , o întoarcere într-un timp ancestral.
                      Instanța narativă a povestirii mă duce pe mine într-un spațiu imposibil de atins real- eroul își amintește cuvinte din limbi  dispărute în timp, universul este explorat, pacientul pe care  un medic sosit din Paris experimentează posibilitatea ca  electrocutarea  printr-un curent de cel puțin  1 milion de volți poate produce o mutație radicală a speciei umane.
 Se poate regenera omul? Sau are o dublură, un etern înger păzitor?
                        Autorul concret  răstoarnă toate  cunoscutele vieții reale- ateriocleroza care ducea către ramolisment intelectual dispare,  pielea arsă peste 50 % din corp se regenerează, toate acestea au răsunet- Siguranța stă la pândă, își infiltrează oameni în spital, pentru că  nazismul nu era străin de urmările electrocutării umane..
 Dominic a devenit  altcineva, are o memorie uriașă, mușchi de bărbat tânăr, visele lui sunt o pendulare între acum  și un timp ancestral, sunt simbolice, se  vede pe străzile orașului natal, printre foști elevi, poate să-și permită orice, să intre în grațiile lui Nicolae Iorga, poate iubi, nu lipsesc detaliile comice, hainele nu-l mai încap, dar el- altul decât  cel real, are revelația  tinereții- o tinerețe fără tinerețe, o tinerețe a visului, un miracol, pe care  poliția nu-l acceptă, agenții voiau să-l fure, o tânără infiltrată în spital, chiar lângă camera lui, în petrecerile lor erotice  îi  află tot felul de date.
                    Dar timpul  tot timpul  fuge, profesorul care îl trata moare,  odată cu el și simulrea accidentului prin care fostul pacient , căruia i se făcuse operație estetică,  se pierde, așa că Dominic rămâne să trăiască o tinerețea  ca un  personaj total necunoscut pe harta lumii. Fel de fel de personaje stranii intră în acest joc al  lumii dominată de vis-Contele de Saint- Germain, societățile secrete- Templierii și Peutonii, se întâmplă fenomenul Hiroshima, zborul lui Armstrong, el călătorește în Scandinavia, Mexic,.
                           Experiența se repetă cu o tânără nemțoaică- Veronica Bucler, care după electrocutare vorbește sanscrita, altă tânără , Ripini,  știa 5000 de versete din Sutra.
                              Prin   schimbarea lui Dominic, lumea  toată  și-a schimbat rostul. Ideile nu pot fi captive, mintea nu urmează șabloane, fostul profesor are premoniție- scena cu vânzarea timbrelor  vechi foarte valoroase, apariția  unei ziariste , Linda Gray, apoi cu doctorul Monroe.
Prin personajul principal- Dominic- o lume măruntă, îmbătrânită,  neputincioasă, renaște prin vis, sfidând legile firești.
 El este un om al viitorului, întors  printr-un accident în trecut, este o întrebare, deși , paradoxal, există, este acel ceva  greu de explicat, situat între mâine și ieri, un prezent care depășește vechiul, exporându-l, aducându-i la suprafață învățătura, reînnoirea.
Oare, mă întreb eu, cititorul, care mi-am uitat condiția mea actuală, generațiile dispărute să fi avut cunoștințe mai  solide decât civilizația contemporană , știința actuală nu poate egala trecutul?
Ce înțeleg eu? Îmi rămân doar întrebări-Salvarea condiției umane prin întoarcere la mit, este doar o punte, nemurirea  poate fi obținută prin mijloace chimice?
Este ea pregătită să  aducă irealul în profan?
                     După ce își aniversează centenarul într-un hotel din Nisa, Dominic se întoarce în orașul său, să-și caute locul în casa din Episcopiei, nr. 18, cu biblioteca de 8 mii de volume. Revede locurile, oamenii, este iarnă..brusc simte cum puterile îl părăsesec, hainele lui elegante sunt prea mari pentru corpul care îmbătrânește și  moare. 
În buzunarul paltonului se găsește actul personal- Martin Andricourt, născut în Honduras, 18 XI 1939.
 Toți oamenii sunt muritori ...
 Cum povestise și  Simone de Beauvoir în romanul său.