parfumul cărților cu frezii

”Există pe lume o mulțime  de lucruri inexplicabile  de care habar  n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc  rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo  nu știm nimic...Absolut  nimic”

A.J.  Cronin, Gran Canaria.”, pagina  290.

I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte,  voiam să-mi amintesc  acțiunea, primeam  doar  vagi semne, finalul, da, finalul  este  extraordinar:

 „Inima i se  strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața  i se  făcu albă ca varul. Inima  zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.

 Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria,  m-a  cuprins  așa, un fel de tristețe,   gândindu-mă  cât de  necruțător este timpul  care șterge din minte impresii pe care cândva  le simțeai mai puternice decât  orice.

 De ce  să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept.  O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet. 

Și m-am culcat cu gândul că   mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc  romanul lui Cronin. 

Sunt atât de  îngălbenite paginile, așa de  uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...

 Și tot gândindu-mă   că  mai am  două cărți  care  mă așteaptă,  a apărut, nici eu nu știu cum,  o idee - teatru radiofonic!

https://www.youtube.com/watch?v=bgZHkYTYz84

Am ascultat  dramatizarea, cu cartea  alături, pagină cu pagină!

Extraordinară experiență!

 Atât de frumoasă!

Ca în copilărie!

”  Harvey  cită din memorie: Lasă-mă  să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip  măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„

p.s. am mai multe imagini, dar  acest domn, care se  numește internet, zice că am  adus prmulte fotografii. ea 

cutiuța cu întrebări

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea  Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!