pe cer înseamnă că
trebuie să fie cineva care ar vrea să le vadă, Maitreyi Devi, Dragostea
nu moare.
În
numărul de septembrie al revistei Argeșul, am descoperit două
scrisori inedite, o corespondență semnată Mircea Handoca, între doi titani ai
culturii noastre- Mircea Eliade, Emil Cioran,17 iunie 1973, 7 noiembrie1979.
Nu
voi insista asupra proiectelor filozofice, scriitoricești , culturale amintite
în respectivele scrisori . Nu voi aminti nici despre beteșugurile celor două
ființe, ajunse, cum spune unul dintre semnatari, din cauza bătrâneții și a
suferințelor fizice, în afara speciei, la marginea zoologiei.
Altceva
mi-a atras atenția.
A
fost ceva, ca un gând care doare.
Mircea
Eliade îi scrie prietenului său-își vărsase năduful și către alți cunoscuți-
Barbu Brezianu, Constantin Noica, Dumitru Micu- despre întâlnirea , după 42 și
doi de ani, cu eroina romanului lui de tinerețe- Maitreyi.
Totul mi se pare
neverosimil, ireal, fals, și într-un anumit sens, de prost
gust.Evident e bunică, soțul- un fel de inginer silvic-trăiește încă, dar
înțelege că M. a trebuit să mă caute. De abia acum am înțeles
oroarea deprimantă din le temp retrouve. Că M. este așa cum era
fatal să devină orice bengaleză la 60 de ani- grasă, adipoasă, purtând
ochelari , n-ar fi prea grav. Întâlnirea ar fi putut rămâne în familie, ar fi
știut de ea doar Christinel( soția lui), inginerul silvic, azi pensionar la
Calcutta și copiii lor. Dar nu! Personajul meu ( Maitreyi, fosta lui iubită)
vrea să-și retrăiască romanul și, poetă fiind, speră în
glorie, notorietate și chiar situație politică..speră să se
ducă la București și să dea interviuri..am amenințat-o că, dacă va da
interviuri indiscrete, voi dezminți, afirmând că întreg romanul e
numai fiction..//
Am
citit Maitreyi acum mulți, mulți ani .
O
carte minunată!
O extraordinară poveste de dragoste, frumoasă și
tristă !
Zilele
trecute am recitit-o. Am recitit și romanul- replică Dragostea nu moare.
Pagini pline de tandrețe, trăiri de mare
intensitate între doi tineri aparținând unor lumi diferite,
el, europeanul Allan, aflat în India ca student, ea, fiica mentorului , o tânără de 16 ani, maturizată mult prea devreme, dacă
ar fi s-o comparăm cu tinerele europene de vârsta ei-
scrie poeme filozofice, îl frecventează pe Robi Thakkur -Rabindranah
Tagore- care o tratează cu mult respect și cu iubire paternă,
participă la conferințe pe teme de filozofie, citește și
interpretează cărți fundamentale.
Casa
profesorului Narendra Sen, tatăl eroinei, este împânzită de
feminitate- dacă la prima întâlnire, Maitreyi i se păruse lui Allan urâtă, cu
ochii ei prea mari și prea negri, cu buze cărnoase și răsfrânte, cu sânii
puternici, de fecioară bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut
în copt, fără să-l atragă, treptat, fata devine o adevărată
ispită, care îl tulbură și-l neliniștește.
Ea îl învață bengaleza, el îi dă
lecții de franceză. După câteva zile , ea, deja, se juca femeiește E târziu,
prea târziu, dar nu e târziu.
O floare roșie, aruncată abil și discret- Floarea avea un fir din părul meu- îl vrăjește . Zilele sunt prea scurte,
nopțile îi prind pe veranda înflorită I-am strivit mâinile,
era fermecătoare zbătându-se, fața i se contorsiona, lăcrima. Lucrurile
trebuie să se sfârșească aici, să fim iarăși prieteni.
O
iubesc mult, feroce și mi-e teamă de ea, va scrie el în jurnal. Fericire calmă și în același timp violentă, o beatitudine de sentimente,
contact suprafiresc prin ochi, două ceasuri de îmbrățișări,
schițate sumar în jurnal.Un paradis al inimilor.
Erau unul al celuilalt Mi-ești dragă Maitreyi,
mi-ești dragă!Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă și nu găsesc o
dragoste perfectă decât aici..
Erotism,
experiențe revelatoare dominate de adânci legături umane, personaje
puternice atrase, unul către celălalt de o dragoste imposibil de exprimat
în cuvinte.
Brusc,
Maitreyi devine inocentă și serioasă, după ce ei se logodesc în secret, un inel
ciudat le pecetluiește iubirea Și o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam!
Maitreyi
vorbea cerului înstelat, pământului, sprijinind inelul în iarbă Mă
leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Alla și a nimeni
altuia.Voi crește din el ca iarba din tine.
Alteori, ea ar fi dansat cu pași neumani, era amanta perfectă,
senzuală, inconștientă sălbatică, neverosimilă îl umilea pe bărbatul mai mare
cu șapte ani decât ea.
Dragostea lor se ascunde ochilor din
casă. Abandon desăvârșit, lăsat în voia destinului.
Niște mici detalii din dragostea ei pentru Poetul R. Tagore, povestite într-o seară, îl
scot din minți pe îndrăgostit Atunci am înțeles că nimic nu durează, o
căsătorie nu se întemeiază pe dragoste, ci pe sacrificiu, totul va
trece, totul trece.
Te-am văzut cu lumina ochilor în afara mea,
atunci era lumină..blând , timpul își pierde orele și clipele.
Inginerul
a ținut ca fiica lui să-și serbeze ziua de naștere, 17 ani, cu tot fastul- mulți invitați,
celebrități, un poet Acintyia, căruia i se publica un roman asemănător cu Ulsses al lui J. Joyce, un dansator cu frumusețe de zeu, redacția
unei reviste celebre. O petrecere de cinci sute de rupii, cu masă îmbelșugată,
discursuri, cadouri.
Ei doi și o mare iubire.
O
singură clipă , o scăpare, și dragostea tăinuită, dar dedusă de
câteva dintre multele rude, care se perindau prin casa profesorului,
este dată în vileag de Chabu, fata mai mică a profesorului.
În
polenul mirositor al lotusului tremură lacrima tristeții.
..pentru
că dumneata ești puțin obosit, este bine să te receezi undeva în munți , îi va
comunica profesorul,privindu-l prin sticla groasă a ochelarilor, în timp ce îl izgonea din casa unde fusese atât de fericit .
Sufocat
de o durere căreia nu știe ce nume să-i dea, căci nu mai era
nici dragoste, nici suferință, ci un sentiment de totală năruire, ca și cum
m-aș fi trezit singur într-un cimitir, Allan trăiește drama spulberării visului de a căsători vreodată cu iubita lui.
Năucitoarea , brutală lui alungare, pedepsele animalice aplicate fetei sunt meandre care transportă
faptele în ambiguitate.
Niciunl nu știe ce se petrece cu celălalt, zadarnic mușcam perna, apoi, în vârf de stâncă, ascultându-și glasul
Maitreyi, Maitreyi, îi dă târcoale gândul sinuciderii.
Treptat,
șocul trece. Începe un proces de recuperare, care temperează febra prin pustnicie în Himalaia, îndulcită prin iubirea de-o seară cu o tânără derutată ca și el, urmată de reîntâlnirea
cu mai vechea lui camaradă-Geurtie, femeie fără prejudecăți,
amabilă, prietenoasă, generoasă .
Zadarnic , Maitreyi
își pedepsește tatăl, dăruindu-se negustorului de fructe, în dorința de a fi
alungată din casă, pentru a-și căuta iubitul.
Allan și Maitreyi sunt separați iremediabil.Scrisorile trimise nu ajung la destinatar.
Pentru ei, timpul nu are nici răsărit, nici apus.
Finalul romanului este o confesiune a îndrăgostitului, sfâșiat de
întrebări și
neliniști și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să
cred? De unde știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei...
Drum zbuciumat și plin de capcane a două personaje, care nu sunt rodul fanteziei scriitorului. Ele chiar au existat.
Dacă este să privim romanul Maitreyi, în rotunzimea lui de sferă,
acțiunea reflectă incertitudinile
eroului masculin-Allan- Mircea Euclid- Mircea Eliade, cuprinse între mottoul îți mai amintești de mine,
Maitreyi?și dacă da, ai putut să mă ierțí`? și acea dorință suspendată într-un gând Aș vrea să văd ochii
Maitreyiei..//
Peste
42 de ani, poeta Maitreyi Devi , prin cartea ei Dragostea nu moare, înfruntă teza că adevărata
noastră moarte este uitarea.
Aflase că lumea toată îi știe secretul- o
iubire vinovată, care încălcase toate regulile exacte ale
castei din care face parte. Cartea lui Mircea făcuse înconjurul lumii.
Trădată și
umilită, ea începe o luptă dură cu îndoielile. Mintea ei trebuia să strunească totul, prezentul se retrăgea, zilele se topeau în nopți cumplite. O furie oarbă o arde. Trebuia să se răzbune.
Căsătorită
cu un bărbat devotat, serios, dar taciturn și incapabil
să pătrundă în lumea ei interioară, Amrita se simte tot mai singură.
Muncește, își îngrijește casa , grădina, primește musafiri, asistă
neputincioasă la destrămarea familiei din care venise, pentru că tatăl ei cade în mrejele unei studente abile, își crește copiii
și mai apoi nepoții, dar trăiește două existențe-experiența ei din
1930 cu Mircea Euclid și realitatea care o sfâșie.
Am
tot ceea ce își poate dori ori aștepta cineva. De ce acest sentiment infinit de
pustietate, ca si cum nu as fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit, ca si
cum nu as fi spus ceea ce aveam de spus, ca si cum nu as fi ajuns la ceea ce am
aspirat?
O
discuție cu mentorul ei, Tagore, aduce o aparentă stare de echilibru-De ce
aceasta autoflagelare? a spus el cu tandrete. Ceea ce poate da fiecare din
noi este limitat de spatiu, de timp si de cel care trebuie sa primeasca. Ceea ce
nu putem atinge, neîmplinirea, nu avem de ce sa regretam. Sa ne multumim cu
ceea ce avem.
O dorință nelămurită și nedefinită rămâne mereu nestinsă. Ca un suflu de
nefericire venit din trecut.
În
înțelegere cu soțul ei, căruia îi povestește drama care o arde, Amrita va traversa lumea, mergând la Chicago, pentru
a-l vizita pe Mircea .
De
ce mă duc acolo? mă întrebam în gând. De ce-oi fi atât de nerăbdătoare să aflu
vești despre un om care nici măcar nu mi-a răspuns la scrisori? Simpla
curiozitate, mă linișteam singură.
Nu e nimic rău în asta. Vreau să știu ce mai face o persoană
pe care am cunoscut-o cândva.
Ca sa fiu sinceră, trebuie să recunosc ca m-am
cam gătit,cum ar fi făcut orice femeie. Mi-am îmbrăcat un sari foarte frumos. Pe când
stăteam în fata oglinzii, m-am întristat văzând cum arăt. Timpul distruge tot ce avem
prețios, el nimicește orice, sfarmă și sleiește.
Oare așa e? Oare timpul nu face decât
să îmbătrânească lumea? Oare nu ne și întinerește, totodată?
Da, trupul îmi este
bătrân,dar mintea? Sufletul lacom sa afle vesti despre Mircea Euclid este tânăr acum. Și el este creația timpului. Cândva, în tinerețe, am scris un poem:
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte
Fața lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată,
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte.
Mircea, sunt aici, în biroul tău, o făptură umană, în carne și sânge. Nu un simbol. Nu un mit. Asta nu înseamnă nimic pentru tine?//
El pare confuz.
Cum aș putea să te privesc?Oare Dante s-a gândit măcar s-o privească pe Beatrice cu ochii cărnii?//
În 15 martie 1931, Mircea Eliade, încă îndrăgostit , mărturisea savantului italian Vittorio Maccchioro pot să-ți mărturisesec că, în ultimul an, când am simțit că pot fi fericit, am fost gata să renunț la credința mea și să mă însor cu o indiancă..ea era mai creștină decât mine.//
Să mă scuzi că am povestit atât, nu vreau să abuzez de timpul tău.
M-a revoltat atitudinea lui Mircea Eliade, la întâlnirea cu fosta lui iubită, pe care a întâmpinat-o, după 42 de ani, cu trivialități.
Nici gestul ei nu este altfel-răzbunându-se pentru neadevărurile din carte și pentru primirea ostilă, într-un articol din acea vreme, îi face un portret- caricatură: bătrân, chel și urât..
Am rămas cu o tristețe.. și cu niște întrebări:
-există dragoste adevărată?
-face ea față vitregiilor vieții?
-ce ( mai) rămâne din sentiment, din jurăminte, din farmecul clipelor?
-ce a (mai) rămas din dragostea , pe care critica literară și milioanele de cititori o situau între marile iubiri ale literaturii universale, mitizând-o?
-să fie vinovat doar timpul, timpul , care urâțește o iubire atât de profundă, ca apoi, necruțător, tăvălugul vieții, să o strivească?
