dacă stelele licăresc

  pe cer înseamnă  că trebuie să fie cineva  care ar vrea să le vadă, Maitreyi Devi, Dragostea nu moare.

În  numărul de septembrie al revistei Argeșul, am descoperit două scrisori inedite, o corespondență semnată Mircea Handoca, între doi titani ai culturii noastre- Mircea Eliade, Emil Cioran,17 iunie 1973, 7 noiembrie1979.

Nu voi insista asupra proiectelor filozofice, scriitoricești , culturale amintite în  respectivele scrisori . Nu  voi aminti nici despre beteșugurile celor două ființe, ajunse, cum spune unul dintre semnatari, din cauza  bătrâneții și a  suferințelor fizice, în  afara speciei, la marginea zoologiei.

Altceva mi-a atras atenția. 

A fost ceva, ca un gând care doare.

Mircea Eliade îi scrie prietenului său-își vărsase năduful și către alți cunoscuți- Barbu Brezianu, Constantin Noica, Dumitru Micu- despre întâlnirea , după 42 și doi de ani, cu eroina romanului lui de tinerețe- Maitreyi. 
Totul mi se pare  neverosimil, ireal,  fals, și  într-un anumit sens, de prost gust.Evident e bunică, soțul- un fel de inginer silvic-trăiește încă, dar înțelege că  M. a trebuit să mă caute. De abia acum am  înțeles oroarea deprimantă din le temp retrouve. Că M. este  așa cum  era fatal  să devină orice bengaleză la 60 de ani- grasă, adipoasă, purtând ochelari , n-ar fi prea grav. Întâlnirea ar fi putut rămâne în familie, ar fi știut de ea doar Christinel( soția lui), inginerul silvic, azi pensionar la Calcutta și copiii lor. Dar nu! Personajul meu ( Maitreyi, fosta lui iubită) vrea să-și  retrăiască  romanul și, poetă fiind, speră  în glorie,  notorietate și chiar  situație politică..speră  să se ducă la București și să dea interviuri..am amenințat-o că, dacă  va da interviuri indiscrete, voi dezminți, afirmând că  întreg  romanul e numai fiction..//

Am citit Maitreyi acum  mulți, mulți ani .

O carte  minunată!
 O extraordinară  poveste de dragoste, frumoasă și tristă !

 Zilele trecute am recitit-o. Am recitit și romanul- replică Dragostea nu moare.
Pagini pline de tandrețe, trăiri   de mare intensitate  între doi tineri aparținând  unor lumi  diferite, el,  europeanul Allan,  aflat în India ca student, ea, fiica  mentorului , o tânără de 16 ani, maturizată mult prea devreme, dacă ar fi s-o comparăm  cu tinerele  europene de vârsta ei- scrie  poeme filozofice,  îl frecventează pe Robi Thakkur -Rabindranah Tagore-  care o tratează cu  mult respect și cu iubire paternă, participă la conferințe pe teme  de filozofie,   citește și interpretează  cărți fundamentale.

Casa profesorului Narendra Sen, tatăl eroinei, este  împânzită de  feminitate- dacă la prima întâlnire, Maitreyi i se păruse lui Allan urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buze cărnoase și  răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză, crescută  prea plin, ca un fruct trecut în copt, fără să-l atragă,  treptat, fata  devine o adevărată ispită, care îl tulbură și-l neliniștește.
 Ea îl învață bengaleza, el îi dă lecții de franceză. După câteva zile , ea, deja, se juca femeiește E târziu, prea târziu, dar nu e târziu.
O floare roșie, aruncată  abil și discret- Floarea avea un fir din părul meu- îl vrăjește . Zilele sunt prea scurte, nopțile  îi prind pe veranda   înflorită I-am strivit mâinile, era fermecătoare zbătându-se, fața i se contorsiona,  lăcrima. Lucrurile trebuie să se sfârșească aici, să fim iarăși prieteni.

O iubesc mult,  feroce și mi-e teamă  de ea, va scrie el în jurnal.  Fericire calmă și în același timp violentă, o beatitudine de sentimente, contact suprafiresc prin  ochi, două ceasuri de îmbrățișări, schițate  sumar în jurnal.Un paradis al inimilor.
Erau unul al celuilalt Mi-ești dragă Maitreyi, mi-ești dragă!Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă și nu găsesc o dragoste perfectă decât aici..

Erotism, experiențe revelatoare dominate de  adânci legături umane, personaje puternice atrase, unul către celălalt de o dragoste  imposibil de exprimat în cuvinte.

Brusc, Maitreyi devine inocentă și serioasă, după ce  ei se logodesc în secret,  un inel ciudat le pecetluiește iubirea Și o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam!

 Maitreyi vorbea cerului înstelat,  pământului, sprijinind inelul în iarbă  Mă leg  pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Alla și a  nimeni altuia.Voi crește din el ca iarba din tine.

Alteori, ea  ar fi dansat cu pași neumani, era  amanta perfectă,  senzuală, inconștientă sălbatică, neverosimilă îl umilea pe bărbatul mai mare cu șapte ani decât ea.
Dragostea lor   se  ascunde ochilor  din casă. Abandon desăvârșit, lăsat în voia destinului.

Niște  mici detalii  din dragostea ei pentru Poetul R. Tagore, povestite  într-o seară, îl scot din minți pe îndrăgostit Atunci am înțeles că nimic nu durează, o căsătorie nu se  întemeiază pe dragoste, ci pe sacrificiu, totul va trece,  totul trece.
Te-am văzut  cu lumina ochilor în afara mea, atunci era lumină..blând , timpul își pierde orele și clipele.

Inginerul a ținut ca fiica lui să-și serbeze ziua de naștere, 17 ani, cu tot fastul- mulți invitați, celebrități, un poet Acintyia, căruia i se publica un roman asemănător cu Ulsses al lui J. Joyce, un dansator  cu frumusețe de zeu,   redacția unei reviste celebre. O petrecere de cinci sute de rupii, cu masă îmbelșugată, discursuri, cadouri.
Ei doi și o mare iubire.

O singură clipă , o scăpare, și dragostea  tăinuită, dar dedusă de câteva  dintre multele rude, care se perindau prin casa profesorului,  este  dată în vileag de Chabu,  fata mai mică a profesorului.
În polenul mirositor al lotusului  tremură lacrima tristeții.
 ..pentru că dumneata ești puțin obosit, este bine să te receezi undeva în munți , îi va comunica profesorul,privindu-l prin sticla groasă a ochelarilor, în timp ce îl izgonea   din casa unde fusese atât de fericit .
Sufocat  de o durere căreia nu știe ce nume să-i dea, căci nu mai era nici dragoste, nici suferință, ci un sentiment de totală năruire, ca și cum m-aș fi trezit singur într-un cimitir, Allan trăiește drama spulberării visului de a căsători vreodată cu iubita lui.
Năucitoarea , brutală lui  alungare, pedepsele  animalice aplicate fetei sunt  meandre care transportă faptele în ambiguitate.
Niciunl nu știe ce se petrece cu celălalt, zadarnic mușcam perna, apoi, în vârf de stâncă,  ascultându-și glasul Maitreyi, Maitreyi,  îi dă târcoale  gândul sinuciderii.

Treptat, șocul  trece. Începe  un proces  de recuperare, care  temperează febra prin  pustnicie  în Himalaia, îndulcită prin  iubirea de-o seară cu o tânără derutată ca și el, urmată de  reîntâlnirea cu  mai vechea lui camaradă-Geurtie, femeie fără prejudecăți, amabilă,  prietenoasă, generoasă .

Zadarnic , Maitreyi  își pedepsește tatăl, dăruindu-se negustorului de fructe, în dorința de a fi alungată din casă, pentru a-și căuta iubitul. 
Allan și Maitreyi sunt separați iremediabil.Scrisorile   trimise   nu ajung la destinatar.
Pentru ei, timpul nu are  nici răsărit,  nici apus.

Finalul romanului este o confesiune  a  îndrăgostitului,  sfâșiat de

întrebări și  neliniști și dacă  n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde știu? Aș vrea să privesc  ochii Maitreyiei...

 Drum  zbuciumat și  plin de capcane a două personaje, care  nu sunt rodul fanteziei scriitorului. Ele  chiar au existat.

Dacă este să privim romanul Maitreyi, în rotunzimea lui de sferă,  acțiunea reflectă  incertitudinile  eroului masculin-Allan- Mircea Euclid- Mircea Eliade, cuprinse între mottoul îți mai amintești de mine, Maitreyi?și dacă da, ai putut să mă ierțí`? și acea dorință  suspendată într-un gând  Aș vrea să văd ochii Maitreyiei..//

Peste 42 de ani,  poeta Maitreyi Devi  , prin cartea ei  Dragostea nu moare,  înfruntă  teza că adevărata noastră moarte este uitarea.

 Aflase  că lumea toată îi știe secretul- o iubire vinovată, care încălcase toate  regulile   exacte ale castei din care face parte.  Cartea  lui Mircea făcuse înconjurul lumii.
Trădată și  umilită, ea începe o luptă dură cu  îndoielile. Mintea ei  trebuia să strunească totul,  prezentul se retrăgea, zilele se topeau în nopți cumplite. O furie oarbă  o arde. Trebuia să se răzbune.

Căsătorită cu un bărbat   devotat, serios, dar  taciturn și incapabil  să pătrundă în lumea ei interioară, Amrita  se simte tot mai singură. Muncește, își îngrijește casa , grădina,  primește musafiri, asistă neputincioasă la destrămarea  familiei din care venise,  pentru că    tatăl ei cade în mrejele unei studente abile, își crește copiii și mai apoi nepoții, dar trăiește  două existențe-experiența ei  din  1930 cu  Mircea Euclid și realitatea care o sfâșie.

Am tot ceea ce își poate dori ori aștepta cineva. De ce acest sentiment infinit de pustietate, ca si cum nu as fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit, ca si cum nu as fi spus ceea ce aveam de spus, ca si cum nu as fi ajuns la ceea ce am aspirat?

O discuție cu mentorul ei, Tagore,  aduce o aparentă stare de echilibru-De ce aceasta autoflagelare? a spus el cu tandrete. Ceea ce poate da fiecare din noi este limitat de spatiu, de timp si de cel care trebuie sa primeasca. Ceea ce nu putem atinge, neîmplinirea, nu avem de ce sa regretam. Sa ne multumim cu ceea ce avem.
  O dorință nelămurită și nedefinită rămâne mereu nestinsă. Ca  un suflu de nefericire venit din  trecut.

În înțelegere cu soțul ei,  căruia îi  povestește  drama care  o arde, Amrita va traversa lumea, mergând la Chicago, pentru a-l vizita pe Mircea .

 De ce mă duc acolo? mă întrebam în gând. De ce-oi fi atât de nerăbdătoare să aflu vești despre un om care nici măcar nu mi-a răspuns la scrisori? Simpla curiozitate, mă linișteam singură.
 Nu e nimic rău în asta. Vreau să știu ce mai face o persoană pe care am cunoscut-o cândva.
 Ca sa fiu sinceră, trebuie să recunosc ca m-am cam gătit,cum ar fi făcut orice femeie. Mi-am îmbrăcat un sari foarte frumos. Pe când stăteam în fata oglinzii, m-am întristat văzând cum arăt. Timpul distruge tot ce avem prețios, el nimicește orice, sfarmă și sleiește. 
Oare așa e? Oare timpul nu face decât să îmbătrânească lumea? Oare nu ne și întinerește, totodată?
 Da, trupul îmi este bătrân,dar mintea? Sufletul lacom sa afle vesti despre Mircea Euclid este tânăr acum. Și el este creația timpului. Cândva, în tinerețe, am scris un poem:
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte
Fața lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată,

Timpul care a fost înapoi
E acum înainte.
Mircea, sunt  aici, în biroul tău, o făptură umană, în carne și  sânge. Nu un simbol. Nu un mit. Asta nu înseamnă nimic pentru tine?//
El pare confuz.
Cum aș putea să te privesc?Oare Dante   s-a gândit măcar  s-o privească pe Beatrice  cu ochii cărnii?//
 În  15 martie  1931, Mircea Eliade, încă îndrăgostit , mărturisea savantului italian Vittorio Maccchioro pot  să-ți mărturisesec  că, în ultimul  an,  când am simțit  că pot  fi fericit, am fost gata să   renunț la credința mea  și să mă însor cu o indiancă..ea era  mai creștină decât mine.//
Să mă scuzi că am povestit atât, nu vreau să abuzez de timpul tău. 
M-a revoltat atitudinea lui Mircea Eliade, la întâlnirea cu fosta lui iubită, pe care a întâmpinat-o, după 42 de ani, cu trivialități.
Nici gestul ei nu  este altfel-răzbunându-se pentru  neadevărurile din carte și pentru primirea ostilă, într-un articol din acea vreme, îi  face un portret- caricatură:  bătrân, chel  și  urât..   
 Am rămas  cu  o tristețe.. și cu niște întrebări:
-există dragoste adevărată?
-face ea față vitregiilor  vieții? 
-ce ( mai) rămâne  din sentiment, din jurăminte, din farmecul clipelor?
-ce a (mai) rămas din  dragostea , pe care  critica literară și milioanele de cititori o situau între marile iubiri ale literaturii universale, mitizând-o? 
 -să fie vinovat doar timpul,  timpul , care urâțește   o  iubire atât de profundă,  ca apoi, necruțător,  tăvălugul vieții, să o strivească?