O călătorie cu trenul ,în capitală și înapoi, poate fi, la prima vedere, ceva absolut normal. Și banal.
Depinde cum privești lucrurile. Și care sunt motivele pentru care ai ales să mergi cu trenul. Trec peste asta.
Costul unui bilet nu este, deloc, de neluat în seamă, mai ales, dacă îl raportezi la condițiile în care îți este dat să călătorești.
Nicio diferență între clasa întâi și următoarea-le despart două uși transparente și culoarea- roșie la prima, albastră la a două.
Da, ar mai fi ceva- două dintre băncile din față, că scaune nu le poți spune, la cât de mici și înghesuite sunt- au, lateral, două polițe de lemn, cam la juma de metru de podeaua peste care mopul a trecut mult prea grăbit.
Dacă ai nenorocul să fie toate locurile ocupate, trebuie să fii cu mare grijă, să nu calci pe ghetele doamnei din față.
La ducere, de pe două geamuri rânjeau niște spărturi, mari cât capetele de căței. Astăzi, la venire, geamul pocnit este destul de aproape de mine. Am sperat bine, a rămas la fel, timp de două ore- cât a durat călătoria cu săgeata obosită, ca un cal hrănit cu paie.
Biletele de călătorie se verifică, de cel puțin două ori- întâi vine controlorul, apoi echipa- trei tipi bine legați, pantofi lustruiți, nu cred că sunt înarmați, primul bifează biletul, ceilalți asistă, cu ochii pe fiecare călător., altfel oameni la locul lor, cei mai mulți părinți care și-au vizitat copiii.
Să întreb dacă se înlocuiește geamul spart nu are rost, risc să-mi stric dimineața începută devreme.//
Îmi las privirea să rătăcească dincolo de fereastră..
Zăpada căzută ieri și astă noapte nu reușește să acopere gunoaiele.
Grămezi sau împrăștiate..
Oale sparte, bucăți de cărămizi, bidoane stâlcite, resturi de textile, un ciorap găurit, o gheață fără toc, pungi, sacoșe , în toate culorile, ciulini printre pietre, cioburi, un ibric fă fără coadă- în stive. Până lângă calea ferată. Satul, la o aruncătură de băț.
Chiar nimic nu mai contează?
Gunoi, câini fără stăpân, stoluri de ciori , clădiri abandonate, din care s-au furat ușile și ferestrele.
Din peisaj lipsesc cerșetorii, susținătorii se trezesc mai târziu.
Și apoi în cele câteva gări aproape pustii nu este deloc rentabil.//
Mă întorc la cartea mea .
Am cumpărat-o înainte de plecare. Elizabeth Gilbert, deja, îmi este familiară și tare dragă.
O știi, am spus câte ceva despre prima carte –mănâncă, roagă-te, iubește.
S-a făcut și un film.
Am început cartea aseară, târziu- Ultimul bărbat american„.Tentant titlu! Interesată opinia lui Eustace Conway.
”Credința lui , spune autoarea, este că americanii, prin lupta constantă pentru confort, stârpesc frumusețea aspră și edificatoare a adevăratului mediu” , înlocuind
„această frumusețe cu un mediu lipsit de primejdii, dar fals.
Ceea ce vede Eustace este o societate care se autodistruge în mod constant, se poate spune, prin propria sa supra-ingeniozitate„.
El îi vede pe toți americanii intrând în utopia mistică a sălbăticiei , privind, cu ochii larg deschiși, panorama unui spațiu virgin- pădurea fără poteci- copii, adulți, normali și drogați, oameni de afaceri, casnice, milionari, prostituate, studenți și coafeze, transformându-se încetul cu încetul, pentru a învăța să fie, din nou, creativi, inventivi, puternici adevărați.
Planul lui este ca lumea nouă să-și cultive singură hrana, să-și producă focul, hainele, locuința.
Doar așa națiunea și , treptat, planeta vor fi salvate.//
Prin sticla ușii îl văd pe mecanicul de locomotivă.
Și geamul din fața lui este croit.
De-a latul.
Prea multă lume dă cu pietre..nu pentru a se apăra de atacul cuiva.
Spune-mi că săptămâna ta a început altfel.
Eroul lui Elizabeth Gilbert zice că omul modern a uitat că lumea este un cerc.
Ea a ales, în locul cercului, cutia.
Casa, camera, locul de muncă, trenul, mașina, magazinul, calculatorul, televizorul- toate sunt doar niște cutii.
p.s. o carte rămâne doar o carte?
