între oglinzi paralele

 povești adevărate pentru prieteni

A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive, la spitalul „ Grigore Alexandrescu„ din capitală.
Doamnele și domnii în alb se purtau atât de frumos!

Uitasem de spaima înțepăturilor!
Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce noaptea îmi speriasem părinții cu țipetele mele, din cauza unor dureri despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare, avea să fie, brusc, peste mulți ani . 
Tot în urma unor dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. 
Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea primelor cărți, pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare, subțire, roz”Nuielușa de alun” și ”Palatul de cleștar”.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.
Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia, Nela Coporan și prenumele ceilalte. Valerica.
 Am corespondat ani mulți. 
Când, după vreo douăzeci de ani, am cumpărat ”Dacia”, le-am căutat în orașelul lor, Drăgănești- Vlașca, fără succes.

La cei 92 de ani cât numără, mătușa mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată descoperi pe chipul 
și în starea ei.
Tot cochetă, deși se mișcă mai greu.Nu-i plac culorile sobre, ea este un pastel cuminte, peste care vremea se ferește, cumva, să-și sape urme adânci. 
Atunci avea păr lung, purta costum- taior , ca turnat pe ea, bluză de mătase moale, pantofi cu tocuri înalte.
Mă mândream că domnul doctor, cât era el de doctor, se roșea când o găsea lângă patul meu.
Când m-a luat de la spital, m-a dus în cămăruța ei îngustă din ”Piața Romană”, cu două ferestre mici, la nivelul străzii.
Dinăuntru,vedeam mersul grăbit al trecătorilor.
Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.
Și pantofii.
Cocoțată pe masa cam șubredă, înghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi geamul de deasupra patului.

Ne vedem cam rar. 

Într-o seară, când am mers doar noi două la ”Național” , am rugat-o să plecăm mai devreme de acasă.
 Voiam să revăd fereastra, prin care, cândva, universul meu era inocența clipei.

Cineva o zidise...

cât mai valorează o viață?

motto: Omul s-a  născut liber și este  pretutindeni în lanțúri.
 J.J. Rousseau

Inițial, am  comentat o postare a unui domn , care aducea în discuție niște nume de femei celebre, foarte rele, ca ființe.

Totdeauna m-au înfricoșat femeile rele, mult mai mult decât bărbații răi. Nu mă refer, neapărat, la personaje istorice și literare cunoscute, ci la femei simple, ajunse monștri din cine știe ce motive.
După 89, circula o cărticică, scrisă de un procuror, inspirată din acțiunile petrecute prin sălile de judecată.
Diabolice atitudini..//
Îmi stă în minte o întâmplare văzută săptămâna trecută, pe care, oricât am încercat s-o șterg din memorie, nu vrea  să fugă și pace!//
Vorbele îmi treceau pe lângă urechi ca prin vis- doi polițiști puneau întrebări, răspunsurile veneau  repede, probabil că respectivii își notau în carnetele lor.
-Dacă vă mă amintiți ceva, să ne sunați, doamnă.//
N-am putut să pun  geană pe geană  toată noaptea,  asta nu contează, încercam  să-mi imaginez ce se întâmplase, aveam să aflu în drum către casă, când mi-a povestit fiul meu- doamna, o persoană respectabilă,  coafură în culoarea aurului stins,  haină de blană veritabilă, fusese atacată  în Piața Romană, rămăsese fără poșetă și cu  coloana vertebrală ruptă.
Înțelegi cum vine asta?
Ce dureri, ce chinuri?
 Ei bine, le-am auzit în timpul nopții, când nimeni n-a trecut să vadă dacă mai mișcă..
Patul ei era lângă ușă.
Și ușa larg deschisă, deschisă chiar în spatele ei. 

Toată noaptea.
......................................................................
Urma să plec, așteptam ca un leu în cușcă..

Puțin înainte de prânz, cu o trusă de toaletă într-o mână, doamna blondă a reușit cu chiu , cu vai, să se ridice, îi vedeam chipul   încleștat de durere, femeile suportă  mult mai  altfel suferința, asta cred eu, a parcurs cei  trei/patru  metri până la ușa toaletei cu mare, mare greutate, nimeni nu putea s-o ajute, trecuse o infirmieră urâtă, da, sunt femei  care își poartă sufletul lipit pe frunte, a strigat ceva, n-a luat-o nimeni în seamă..
Ușa  grupului sanitar a rămas cam multă vreme închisă,  cele câteva femei suferinde din salon  s-au speriat,  există un buton de alarmă, apare aceeași față verde, așa am văzut-o eu, deschide ușa  dând-o  larg de perete, stă dincolo o clipă, revine.
-Păi da,  uite ce-a făcut, s-a  p...t pe jos, nesimțita..

 Te întreb pe tine, urându-ți  să nu ajungi în viața ta într-un spital- ai idee ce  mai reprezintă viața?

oglinzi paralele

 A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive,  la spitalul  Grigore Alexandrescu .
Doamnele și domnii, în alb, se purtau atât de frumos! Uitasem  de  spaima  înțepăturilor!

Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce  noaptea îi speriasem cu țipetele mele, din cauza unor dureri , despre care nu știam să povestesc prea multe.

Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare,  avea să fie, brusc, peste mulți ani . Tot în urma unor  dureri seci.

Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.

Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea primelor cărți , pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare,  subțire, roz-Nuielușa de alun  și Palatul de cleștar.

Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar  paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.

Citeam cu voce tare.

Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia- Nela Coporan,  am corespondat ani mulți și prenumele celeilalte, Valerica, pe care am căutat-o, fără s-o găsesc, undeva, pe lângă Drăgănești-Vlașca,  când am cumpărat   Dacia.

Mătușa  mea este frumoasă și acum.

Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată.

Atunci avea păr lung, purta costum- taior gri,   ca turnat pe ea, pantofi cu tocuri înalte. Mă mândream că  domnul doctor  , cât era  el de doctor, se roșea cînd o găsea lângă patul meu...

Când m-a luat de la spital., m-a dus în cămăruța ei îngustă din Piața Romană, cu două ferestre mici, la nivelul străzii.

Dinăuntru ,vedeam mersul grăbit al  trecătorilor.

Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.

Și pantofii .

Cocoțată pe masa cam șubredă,  inghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi geamul de deasupra patului.

Anul trecut, când am mers împreună la teatru,   am rugat-o să  plecăm mai devreme.

Am vrut să văd fereastra.
Cineva o astupase.
p.s.aveți o mătușă dragă?