”Du-mă, Doamne, în pace în țară,

 Cu cercuri și cu ciubară, 

Și mă adă în pace acasă, 

La copii şi la nevastă!”, 

Ion Abrudeanu.

Tocmai   m-am întors din Țara 

Moților.  

 Oamenii acestor locuri  sunt dăruiți  cu  brazi, râuri, pajiști și piatră,peșteri și   tainice  poteci, sare și aur în adâncurile  pământului.  Mai presus de toate, Domnul  le-a pus în fire ceva din statornicia  și  din  semeția  munților.

 Harnici și făloși, ei  știu  bună-cuviința, respectul pentru lucrul bine  făcut,  dragostea pentru  astăzi, dar și pentru  mâine.

Vreme  de  o săptămână , cât  le-am fost  musafir, am bătut   drumul  mai aproape sau mai departe de Albacul lui  Horea.Îi stau  de-a dreapta și de-a stânga   Cloșca și Crișan.

 Și-n satul lui, cu  case țuguiate, dăinuie  amintirea lui   Avram Iancu.

Turme pe creste, văcuțe în livezi însorite, ici-colo , câte un cal, mândru și el, cum mândru-i stăpânul.

Case  temeinice, fără stridențe, curți îngrijite, ferestre  cu flori în toate nuanțele  firii.

 Fără  să fi căutat, am regăsit ceva  din

firescul copilăriei:aici  toată lumea salută pe toată  lumea, cu  fața senină. Puțină lume umblă pe uliță,  sigur, doar  cu treburi.  Curați, cu   roșu în obraji, binevoitori, atunci când ceri o lămurire, oamenii muntelui, femei și bărbați,  te privesc în ochi, și, pentru o clipă,  te  fac să crezi  că ești  de-al lor.

Am văzut și o nuntă, amestec  de  frumoasă tradiție  și de  nou, copii și vârstnici,în port popular, gel în freze, curele  neîncăpătoare, semn că  mulți moți au cam uitat  mâncarea de acasă, în drumul  lor  printre străini.

 Doar Arieșul, neobosit, scaldă pietre și  locuri. 

 Și mulți  bolizi, cu numere  de toată țara, aleargă în toate părțile.

Duminică,  satele   păreau pustii:  lumea  toată  era  la  biserică. Sub bolți,  așteptă, în fiecare  curte, masa  curată, împodobită  cu  flori.

Așezați la  minte și la  treburi,  acasă, ori pe meleaguri  depărtate, moții zidesc!

Autocarul  se deplasează  din ce în ce mai  greu, oprim în Alba Iulia,mândru, Mihai Viteazul ne învață lecția  Unirii,  este vremea   când se schimbă garda, lume  câtă frunză,  istorie, trecut și prezent   laolaltă,  se  cumpără de  toate,  arde soarele, înghețata are  gustul  fructelor  de pădure,  cautăm umbră, se împart  zâmbete, pornim.

Din când în când,  la radio aud ce se mai petrece în politica  noastră în care,bulucite în jurul  vătafului, au cam năvălit femeile. 

Cu sau  fără  ei, viața merge înainte.

Agale, tot  mai  greu,ne apropiem de  susurul  Oltului.

Atți oameni, alte drumuri.

Fără să vreau, ochiul  rătăcește prin curți, cresc în voie  buruieni,  gunoiul  se  revarsă  din containere,ici-colo, mai răsar și  flori printre coji de semințe,  plastic și  hârtii.

 Lumea  nu prea  gustă  farmecul sărbătorii. 

Se zbate, încolțită, viața.

Îi cam lipsește    energia.