motto: Muream de frig și nu mă puteam decide
dacă să rămân cu ceea ce iubesc acum sau să mă întorc la ceea ce am
iubit.
Nichita Stănescu
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un
măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos,
puternice și vii, sub biciul ploilor, sfioase sub mângâierea razelor
blânde ale soarelui primăvăratic..
Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.
Plesneau repede. Ramurile se
găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum proaspăt.
Ici -colo se
iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de grădină se minuna de bogăția poamelor bucălate.
De la o
vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă un băiețel. Mânca
cu poftă mere roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea
fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
- Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să
construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și
vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai
frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă, scuturându-și crengile de frunze,
pe ogorul vecin, mărul își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac
peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul
casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut
lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt
ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele cea mai călduroasă
căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns
lemne cât pentru o casă potrivită.
O vreme, el nu se mai ivi .
Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i se
brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în
colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se
apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit greutățile. Aș vrea
să să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă.
Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi își mângăie barba lui de măr înțelept, încă
puternic, își privi trunchiul gros și mângâind cu
privirea-i blândă pletele bărbatului trist, îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!
Din trunchiul puternic de măr, tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.
Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva, crescuse
un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre buruieni și mărăcini, un bărbat adus de spate
mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici, suspină duios rădăcina mărului. Nu mai am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea mânca, răspunse bărbatul, mi-au căzut toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino, fiule, așază-ți capul lângă rădăcinile mele. O să te
învelesc cu căldura sufletului meu.
O să-ți veghez somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
Fericite, rădăcinile mărului au tresărit duios.//
(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?
Dacă povestioara ar fi o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă,
care ar fi morala?
Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu impletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele ți-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.
