nu scriu versuri..iubesc Poezia

  motto: varsta nu te apara  de dragoste, dar dragostea te apara de varsta.
Coco Chanel

Stiu sa ma bucur, stiu sa zambesc,
 numar in gand  stele, ma mai ratacesc;
 invat mereu alfabetul stiintei de lume,
imi caut de drum, imi caut de nume!

 
dar  de ziua mea, de la o prietena draga!

dar de la   Modart!

Darul Sarei:

la rădăcini

motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.
Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.
De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.
O vreme, el nu se mai ivi .
 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 
Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!
Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.

Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul,  mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.
 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//

(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?
Dacă povestioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?

citim lumea pe dos

 și pretindem că ne înșală. Rabindranath Tagore

 Te-ai gândit vreodată  cât valorează lumea?
Ei bine,  așa suna  întrebarea de baraj, pe care am primit-o aseară,  de la nepotul meu, școlarul  pe care, în vară,  îl așteaptă primul lui mare examen de intrare în viață-admiterea  în liceu. 
Suprasaturat de  teste , contrageri, expansiuni ( gramaticale),  interpretări de  poezii la prima vedere,  m-a provocat la o discuție  pentru care eram total nepregătită..
Bineînțeles că n-am știu să răspund.
 Este un număr   în care se adună trilioane de  catralioane și infinit de  multe zerouri.
 Cum să evaluezi acest pestriț colos și la ce bun, m-am întrebat  cerându-i lui o explicație..//
Dimineața mea a început devreme, ninge, mașina se strecoară  greoi, la ora asta toți  bucureștenii pleacă la  serviciu, în unele locuri se merge bară la bară, așa că eu și nepotul- el în drum către școală, eu în drum către gară,  avem vreme să  mai dăm o raită prin gramatică..
Mă fascinează gările cu vânzoleala lor matinală, lumea se duce și vine,  sosesc și pleacă trenuri, gânduri, probleme, râsete zgomotoase-m-am oprit  pentru o cafea fierbinte, până la plecarea trenului meu  am ceva timp, uite la masa vecină un  grup interesant -  câteva chinezoaice  fac fotografii,  par a fi studente, vecinul lor  se distrează cu căștile pe urechi, un  negru  privește  atent  jocul  fetelor, ce multe femei fumătoare trec prin fața ferestrei...
 Geamantane cu etichete internaționale, sacoșe  autohtone,  doi cerșetori,  o tânără   își  cară cu greu copilul rebegit de frig..
În tren e cald și bine, dincolo de fereastră albul este tot mai alb, case și drumuri, turle și sate, lumea și prețul ei.
Risc o întrebare, promite-mi că nu te superi- cât costă lumea ta?//
Unul dintre eroii cărții mele,  căpitan de vapor, se îndrăgostește în fiecare port, dar îi trece de cum pleacă..  zece pagini mai departe O femeie care își câștigă existența, coboară   social, oricât de respectabilă  i-ar fi ocupația, zice tot căpitanul.

  Nu te speria,acțiunea se petrece pe la  1845, în Valparaiso.

 Alte vremuri, altă lume!//
Controlorul este însoțit  de două doamne foarte  încruntate- nici n-ai zice că este criză, uite că a  apărut și supercontrolul, măi fir-ar să fie, patru  ceferiști și vreo zece călători. //

N-ai cum să nu auzi   ce mai vorbește lumea:
-Domle,  vin din Franța-povestește  domnul  de vis-a vis,proaspăt  întors din orașul de pe Sena, în paranteză  spun, cam   subțirel îmbrăcat pentru vremea de afară,  sacou verzui  de stofă, destul de șifonat,  pantofi împletiți, mă rog, asta e, adresându-i-se   suficient de tare vecinului de alături. 

Interlocutorul   se arată foarte impresionat de noutăți..așa, ia zi, domle ,ia zi  cum e acolo?

 Cum e? pe masă, cum se pune la noi apă în borcan, la ei se toarnă vin. Bei cât vrei.
 Domle, dacă ar fi așa pe aici, ăștia ar fura toate  borcanele..și ar fi beți pe toate drumurile..
 Mă întorc la cartea mea.. O femeie care are  o frunte de  măcar două degete nu se căsătorește  pentru a fi distrată, ci pentru a fi întreținută.. 

Ce vremuri! Ce lume!
Și  să-ți mai spun ceva- este prima oară când  găsesc scrisă expresia  să i se dezbumbeze jachețica..ce zici de   un asemenea verb?

...despre ce  nu se vorbește nu există..//
Sper să nu te fi  supărat nedumeririle mele..