ca un suflet captiv

 De câteva ori pe an, mă opresc în fața ei.

Plouă sau clipocesc  raza  vesele, arde  soarele, ninge  cu nemiluita,  ea  nu clipește. 

 Așteaptă, rezistă, nu-i pasă?

   Casele or fi având și ele  gânduri?

 Prin fața ferestrelor lor vor mai fi alunecând amintiri?💓

laolaltă , astăzi și ieri

Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu impletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele ți-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.
În curte, printre pietre stinghere, picotesc fire de iarbă O coțofană își poartâ penajul nou-nouț , incolo si-ncoace.
Casa pare incremenită. Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcamii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.

pecetea darului

Motto.
” Fericirea, zeii  le-o invidiau muritorilor..
Cu Dumnezeu este altfel: nu numai că nu ne pizmuiește fericirea, dar ne și îndeamnă neîncetat să fim fericiți, ne  promite fericirea, ne-o prepară.”
Nicolae  Steimhardt, ”Jurnalul fericirii, , pagina 386.

Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn,
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui,
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

casa fără număr

Solzișori mărunți  de pietre albe sclipesc  în bătaia    asfințitului .
Aleea îngustă se oprește brusc, în pragul ușii cu  inserții  ciobite,  în formă de conuri.
Cu mers de felină  leneșă, seara împrăștie , în mănunchi, raze lungi, însângerate. Lacomă, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
Ferestre fără contur scârțâie în tresăriri  neînțelese.
Singură,  într-un timp  , doar al ei,  cioplit de  neștiuți  făurari,  în splendoarea  nopții  de toamnă argintată,   casa își tăinuiește în memorie, sub  pleoape grele  de  neliniște, flacăra  pierdutei identități..
Din când în când, un fior străbate cenușa amintirilor.
Nimeni nu-i cunoaște istoria.
 În mantia ei incertă,  rămâne , mereu,  o  străină.
p.s. dacă vii la plimbare prin  Trivale,   o poți  vedea!

Albastrul cerului, tot mai gri

 Așa  văd eu, astăzi, România.
Da. Cândva casa asta a noastră,a tuturor celor ce-și zic români, avea temelie solidă, iar acoperișul din șindrila lemnului de codru fusese bine lucrat.
Casa trainică îi proteja  pe  oamenii  ei de rele, de ploi și de zăpezi.
 Le crea  siguranță.
Astăzi, temelia se clatină, iar acoperișul este putred. Ferestrele au încremenit în orbitele lor întunecate, ușa nu mai are zăvor, bătrânii odihnesc prin cimitire, rareori îngrijite, copiii și nepoții au plecat care pe unde... .
În curtea îmburuienită, mai încearcă, așa, câte un temerar să deagă una/ alta...Cu prea puțin spor.
Dealurile sunt tot mai sărace, iar cerul și-a cernit obrazul.
România plânge. 

repere de suflet

Albastru  curat  a colorat  astăzi cerul,  zăvoiul  și-a topit verdele în  valuri de galben rătăcit în frunze și-n crengi,blândă răcoare, drum odihnit.

De jur împrejurul meu a fost toamnă.  Mângâietoare, îmblânzită,  bogată. 

Așa cum mi-e drag să o știu!
Un loc sacru, flori pentru MAMA, un colț de casă,o fărâmă de sat, un pic din răcoarea Argeșului, un petic de drum către liceu.
Toate culese în ascunzișurile cele mai intime ale trăirii, cu grija curată de

a le preface în EU!

acasă, dar altfel...

Casele se  țin una de alta, în același joc bătrânesc, puține și-au păstrat portul străvechi, cu ferestre mari, mângâiate  de perdele  lucrate în casă, uși scârțâind  în povești, rătăcite prin vise. Cele  mai multe s-au prins în  vârtejul vieții moderne, termopane lipite în ziduri înguste, albul de var s-a topit în  culori cam confuze.  Tot mai rare căruțe, tot mai multe mașini! Mai multe femei sub broboade cernite, fete și băieți claxonând cu nerv depășirea,  câini hămesiți  adunați pe la porți.

- Ai auzit  de-ai lui Dură, aveau semințe  de-ale scumpe, se vând în valută, canabis, așa le zice, noi le spuneam  semințe de cânepă. Le dosiseră  și-n pod, și-n cămară, ba  chiar și  la rude. I-au săltat  pe toți într-o seară. Dar de-ăia ce-și zic ai lu Cârnu? Au spart conducta de gaz, s-au îmbogățit într-un an,  gata,  vreo trei sunt la  zdup, ăilalți se țin prin procese.../

În Primărie  este  cald și bine,  două birouri mari, vreo șase persoane, cu  ochii-n  hârțoage.

Ce să mai întorc vorba încolo și-ncoace?  banii se fură ușor,  un click și  tu ești  rău-platnicul.ce explicații? cine ești tu? cine sunt ei?

Ne-am născut pe aceleași meleaguri, poate că am avut aceiași  profesori, am călcat aceleași poteci.

Viața ne-a trimis  pe cărări diferite, unele drepte,  altele  pe coclauri.  Care pe unde...

Tu, ființa naivă, înfruntând
ploaia, vii să-i dai statului  dările.  Constați cu stupoare cum se  fură c-un click. Cu câtă nerușinare  ți se aruncă în față
alt adevăr”când o să aduceți chitanța de anul trecut, o  să vă scutim pe 2016..”

  Calculatorul, doar el, a fost vinovatul...

S-a dus naibii tot optimismul meu!//

 Plouă  mărunt, apăsat.Stropi reci,  ca de măzăriche, îmi   înțeapă  fața  și gândul.

Închid ochii. 
Vreau satul meu de poveste, cu oameni așezați, copii inimoși, bătrâni cumsecade!

Drumul spre  casă pare mai lung...

În matca lui, cu  șopot  grăbit,  Argeșul  își scrie  povestea.

( Sigur că acasă am găsit imediat actul!  Cum aș fi uitat  eu  să-i dau statului ce i se cuvine?)

când trecerea

se adună printre rânduri de file  răvășite ...

Două surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena,  cea frumoasă dintre ele,  a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaizeci și mai bine de ani.

 L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .

   Și-a ținut  în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie, de nuc, a păstrat  costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile  au  brodat contururi. Mereu mai mari.

  Prin casa lor, au trecut destui  pețitori:un contabil chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un  doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.

Într-o zi, părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și  bijuteriile. 
 Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite.  Doar ele și poveștile lor, peste care  vremea și-a țesut cuminte cursul.

S-au adunat ani mulți, aproape că  și-au pierdut șirul. Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.

Când nu sunt copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și niște nepoți  de văr de-al doilea.//

În trecere, zăream  adesea, un colț din casa  înconjurată de meri și pruni . 

Poteca se pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă  liniștea  serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara își  cântă , nestingherită,  trilul ei , indiferentă la treburile omului..//

 Sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și  m-am apropiat. //

Erau niște doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau  femei de lume,  făceau plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste străine...

Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte, chitanțe, farfurii desperecheate,  geamuri murdare, fulgi de perne  împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără picior, câteva arcuri de pat, lada  Elenei, peste care praful s-a așternut din belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge  varul de ce le-ați coborât din locurile lor, întreb, și nu mi se răspunde. 

În holul, altădată  luminat de un rând mare de ferestre,  o perdea  croșetată, înnegrită  de   vreme,  ține  marginea  pânzei unui păianjen neobosit.

 Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea mea ține scara, lumina lanternei mici  de buzunar pătrunde în  fire slabe, mă obișnuiesc repede  cu locul: un război de țesut, ițe și fire  risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în  toate mărimile,  un coș mare, haine în  culoarea  întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor fi  căutat prin cele câteva geamantane răsturnate. //

În curte, soarele trimite raze  calde. 

Seacă, fântâna  nu mai are lumânare, nici lacrimi... din pivnița fără ușă, țâșnește , speriat,  un câine.

-Este de pripas, tot e bine că păzește și el  curtea.

Pe crengi bătrâne de prun, flori albe  sclipesc în lumina  zilei.

 Iarba se apleacă în mișcarea  lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea,  tinerețea  nu are bătrânețe...