Se afișează postările cu eticheta grădină. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta grădină. Afișați toate postările

joi, 7 mai 2026

în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comunitate sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.

Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.

De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul și omenia, devotamentul, țara.

”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.

În imagine, este ursul de la Berna.

Poza  am făcut-o  în urmă cu două veri.
Animalul trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori.❤ 

Comentarii


marți, 12 februarie 2013

la rădăcini



motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.

Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.

De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.

O vreme, el nu se mai ivi .

 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 

Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!

Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.
Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.

 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//
(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?

Dacă poves
tioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?




duminică, 13 ianuarie 2013

Dă din mâini, Petre!



Dacă există pe lumea asta,  plină de paradoxuri, ceva atât de frumos ca viața însăși este acela că  ne  scoate în cale, tocmai în momente sărăcite de frumusețe,  câte un suflet unic.
 Atât de frumos,  că  și  răul cât ar fi de rău pălește.
 
L-am văzut de multe ori , în filme , piese, chiar într-o emisiune de duminica dimineața, Viața satului.

 Pentru că  mereu a iubit câmpul pâinii. Satul  românesc așa cum doar el îl știe, satul bunicilor și străbunicilor săi.
Bunicul meu n-a simțit nevoia să se ducă la mat, fânul era în pod,  strugurii erau din șapte vii, culesul strugurilor era o sărbătoare, jumătate viță de butuc, jumătate tămâioasă. Se culegeau prunele brumării, galbene ca aurul..
Știi ce zicea tata? mă doare capu, beau un  pahar de vin..
N-a tremurat nimeni din neamul nostru.
Da de băut  , or băut.

Da, este maestrul Valentin Uritescu, invitat să  vorbească despre ce vrea dumnealui. 

Nu se sfiește să povestească despre boala care îl torturează  de peste treizeci și cinci  de ani, dar nu-l doboară-extrasindromul piramidal. 
Reușește să-și domine tremurul și amintirile curg.Prezentul dansează în vârtejuri, ideile  cresc, cum cresc tufele de trandafiri din grădina  lui de  suflet.
 Domle,  când eram eu copil, vecinele se împrumutau de oțet, de  zahăr. Astăzi gospodinele  cer cu împrumut o imprimantă.
Lentile, camere de luat vederi, telefoane, gipiesuri- este o nebunie,  viața virtuală a năvălit peste noi..
Și amintirile curg.
Avea un  contract  special, mai multe  spectacole cu Hamlet , la Londra, el, unul dintre gropari.  Se apropia toamna, așa că  a mers cu tatăl  lui să aducă lemne chiar din pădure.
I s-a întins un tendon. Durere insuportabilă!
A fost un rol magistral, o desfrânare a durerii a spus Toca.
 Da, acolo, pe scenă i-a venit în minte titlul cărții pe care o avea în minte,Desfrânarea durerii
Nu era un titlu comercial. 
  Așa sunt  eu, prost.
 Mă, de ce simt eu altfel, decât alții? nu cumva sunt prost?
Domle, mi-am rezolvat  sarcinile în genunchi, bucșit  de pastile, așa urcam pe scenă. 
Valeria? icoana vieții mele, o vezi în poză, seamănă cu Brigitte Bardot, ba chiar mai frumoasă.
Cum am rezistat unul lângă altul?  fără pasiune vulcanică, o iubire latentă, senină, ea n-ar fi găsit altul ca mine, depindem unul de altul, în prima lună era să murim de foame.
Fericirea? nu prea ajunge la nimeni.
 Ce contează? credința în viață, ai sădit un pom, ai ridicat o casă, ai clădit o familie..
Îmi place să mă uit la ierburi, tânjesc după satul meu din câmpul pâinii. 
Astăzi satul este trist,  simt prăpastia dintre  bogați  și săraci. 
Al 28-lea stat din UE- rușine.
 
La mine în sat, s-a rupt un pod, s-au adunat oamenii, singuri au ridicat altul. 
Nu ca ăștia, așteaptă să vină cineva să le facă podul.
Știi ce scrie pe  altar?
Sfântul Petre îi spune lui Dumnezeu- Doamne, mă înec..
- Dă din mâini, Petre!

Nu-mi plac multe la români, ne apăsăm unul pe altul, când e vorba  de  iad, să se ducă celălalt. De ce am ajuns așa astăzi? i-aș trage românului  o palmă- trezește-te, ce mama dracului faci?..că mi-e și silă să mă mai duc la vot, mă mai gândesc..
Știi ceva? lucerna crește  și pe piatră, am cărat mraniță, grădina mea are cinci tufe de trandafiri, două de lalele, cinci tufe de viță.
 Mi-e dor de parfumul roșiei crescute în grădina mea...
Vânătoarea de la Balc? eu sunt pescar, de o vreme, eliberez peștii după ce  îi prind. Mă abțin să strig- rușine, știi ce mă înnebunește? împușcă 14  mistreți? Mă, ce trebuie atâția?eu nu pot să trag într-un animal, un câine bolnav.. nu, nu pot să-i iau viața..

Rolul perfect? dacă aș  mai avea cinci minute de trăit,  nu m-aș uita la niciun rol,  aș bea un pahar de vin roșu și m-aș ruga să mor liniștit.
Un sicriu de brad. 
În cimitirul străbunilor mei.
L-ai auzit pe  Aureliano al lui Garcia Marquez semințiilor osândite  la un veac de singurătate nu le era  dată o a doua șansă pe pâmânt.
Cum sunt eu?
Valeria zice  că sunt bun, generos, am umor, am fost un amant bunicel, sunt încăpățânat și cam fricos..
Am avut emoții, m-am călit. Și dureri, și boală, m-am războit cu Dumnezeu-Ce faci, Doamne? Unde ești?

Aș vorbi cinci zile, nu sunt ca Florin Piersic, dar aș vorbi, aș tot vorbi..domle, când s-au predat armele după război, au venit țăranii cu căruțele, puști, pistoale, grenade și la sfârșit-un tanc.
Câmpul pâinii..//

voință, răbdare, dragoste de viață?

sâmbătă, 5 mai 2012

simțul realității

ni s-a dat pentru a ne orienta, dar și pentru a face posibilă mirarea noastră în fața neverosimilului. Lucian Blaga


Pâinișoare moi, un pic mai mari decât unghia, răsfirate generos ici- colo, în verdele strălucitor al ierbii.
Galben  pufos! 
Atât de frumos, că vin fluturii în stol să-i sărute stamină cu stamină.
Pictează rebel câmpia, grădina, lanul, malul șanțului.
Păpădia!
Unii o iau în derâdere. N-am înțeles niciodată de ce.
Fragil firicel, cu galben smoc  agățat în frunte.. parcă ieri,  îmi împleteam brățări din  lipicioasele-i tulpinițe. Pe vremea aia,  nu prea aveam  


 motive să mă întreb ce ar fi dincolo de Argeș.
Deunăzi,  ivit din senin, un vânt pribeag  ducea tumba  prin iarbă,  încoace și încolo, vălătuci  străvezii.
N-am reușit să fac  niște poze fidele, mi-a rămas uimirea- cine și  după ce reguli geometrice  îi  construiește acestei  făpturi  pălăriuța perfectă  de puf?
Ai vreme să asculți o poveste? La începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger pe pământ să le întrebe pe toate plantele cum ar vrea ele să arate. Toate se voiau frumoase. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el i-a mai lăsat o zi de gândire. Înconjurată de verdele plin al ierbii, sfioasă și cuminte, păpădia se ruga. A dat cu ochii de soare. Și -a dorit atunci să aibă culoarea și strălucirea lui , seara a văzut grația lunii și a vrut albul ei tulburător. Mai apoi, au răsărit, una câte una, stelele, clipocind voioase pe cerul înstelat. Și păpădia a dorit ceva din scânteierea lor. Tocmai atunci, a reapărut îngerul. Păpădia era nehotărâtă, așa că Dumnezeu, după ce i-a ascultat toate gândurile, i-a dat puțin din fiecare; are strălucirea aurie a soarelui, albul de puf al lunii și jocul efemer al stelelor.

vineri, 18 noiembrie 2011

cum se fac banii?

Nu se mai văzuseră de multă vreme. Ștrul , vesel nevoie mare, Ițic, posac.
Ș .Sunt  cel mai fericit om! Toate-mi merg cum nu mai speram!
I- Ce spui, frate? Cum ai reușit?
Ș- Mi-am cumpărat un elefant! Face toți banii!
I- ce spui, frate, elefant, hai lasă poantele, că nu prea am chef..
Ș- Măi omule, eu când vorbesc, vorbesc. Mi-am cumpărat elefant, am scăpat de toate grijile.
Știi parcul meu de mașini, îl știi, da? Vine elefantul, dă un jet cât fiecare mașină în parte, spală geamurile, dă cu trompa , le  șterge, lux!
  Scoate copiii la plimbare, fotbal, leagăne, cerculețe, ce mai, n-am treabă.
I- tot mai mirat...
Ș- Știi grădina mea ? Elefantul  plivește  straturile, duce buruienile,  mătură  aleile,  face buchete pentru nevastă-mea. Zilnic.
I - se așază zdrobit pe prima bancă. Nu-i vine să creadă.
Măi Ștrul, vinde-mi elefantul.
Ș- Nu pot , frate, l-am plătit prea scump, îmi merge foarte bine, chiar nu pot.
I- Cu cât l-ai plătit?
Ș-100000 de euro.
I.Frate, îți dau 125000, nu mă lăsa.
Ș -Măi, nu pot! Cum să te fac eu mai fericit pe tine?
I- Frate, îți dau 200000 de euro.
Ș- Frate, îți comand unul, aștepți și tu o lună, două..
I- Îți dau 300000de euro, îl vreau pe ăsta. Iei tu altul.
Bat palma, I primește elefantul, Ș pleacă.


 După  câteva luni, cam în același loc- I și mai supărat, Ș, foarte  vesel.
I- Măi, tu m-ai nenorocit..
Ș -Cum așa, frate?
I- Știi tu, elefantul..
Ș- așa, ce este cu el?
I- Parcul meu de masini îl știi? Mi l-a făcut praf,  mașinile mele sunt niște biete cutiuțe. Grădina o știi? A ras tot, tot.
Ș- Copiii?
I.Nu mă întreba- îi aleargă   prin grădină, îi sperie, nu mai pot, i-am dus la soacră.
Ș- Frate, tu ai o mare problemă.
I- Da, am o mare problemă,  cu elefantul de la tine.
Ș- Măi , tu ai o problemă de atitudine. 
I- cu ochii măriți de curiozitate..
Ș. După câte îmi spui, n-o să vinzi niciodată elefantul ăla..
p.s.  tu ce spui?