la rădăcini

motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.
Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.
De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.
O vreme, el nu se mai ivi .
 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 
Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!
Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.

Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul,  mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.
 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//

(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?
Dacă povestioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?