la rădăcini

motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.
Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.
De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.
O vreme, el nu se mai ivi .
 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 
Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!
Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.

Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul,  mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.
 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//

(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?
Dacă povestioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?

vine iarna

La școală, după Crăciun
- John, cum aţi petrecut Crăciunul?
- Tata a adus un pom frumos, l-am împodobit, am primit multe, multe jucării  şi tare ne-am bucurat.
- Şi tu, Jimmy?
- Am făcut un pom de Crăciun, am cumpărat o mulţime de jucării, şi tare ne-am bucurat.
- Dar tu, Nathan?
- Noi avem o prăvălie cu jucării şi ne-am uitat la rafturile goale.
  Tare ne-am bucurat!//

Ce te-ar bucura?

dumneata, matale, tu

 O zi  cu de toate- ploaie și soare, nori și  băltoace, bomboane și cărți, desene pe  străzi,  concursuri  și premii..  fie și măcar pentru  o zi, am fost copii. 

Copii mici, copii mari,  tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii  cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, cătă vreme părinții au viață , ești copilul  lor.
 Indiferent de vârstă.

Are cineva o vorbă.. când nu mai ai mamă, nu mai ai nimic..//

V. este medic,  foarte căutat chirurg,  născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată,  la o petrecere, pe atunci  toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea  ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi  povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ..

  Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,  pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat  că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?//

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem rar, nu știu  cum i se adresează lui nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte  seara aceea.

Și copiii noștri  bucălați,  împărțindu-și cuburile, maimuțoii ( era plină casa de figurine), revistele Rahan,  tractorașele  de plastic roșu,  cățeii  fără codițe.

 Tata și mama sunt în  sufletul meu .
Icoane.

 În dimineața asta ploioasă,  cu gândul la ei, am  dăruit  vecinilor  vase noi ,  lumină și flori. N-am avut albăstrele. Au pus orhidee.

 Și nu le-am spus  tu. //

 Să-mi fi citit cumva cineva   gândul  ?  mi-a trimis o  poezioară, nu știu cine este autorul..

Ce zici? 

un sociolog francez,

 Gabriel Tarde,  zice că viața se reduce  la căutarea imposibilului.

 Așa să fie?

Te poți plictisi de orice.

 Nu și de a înțelege.
Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași, e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă, în fiecare seară,  speri să se șteargă de la sine, precum  datoriile unora . Nu au toți noroc. 
În urmă cu niște ani buni, când luam salariul- totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi, asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate,  împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu trăiam  ușor deloc, scăparea mea și-a altora ca mine erau  părinții- buni gospodari- așa că mâncarea nu constituia  deloc o problemă. 
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătirea suplimentară a copiilor.  Mi-am ajustat bugetul, încă  nu se inventase treaba cu  impozitarea  oricărui alt mic venit, în afara muncii la stat sau dacă era, nu știam eu, și dacă nu știam, nu știam..Munceam pe rupte, și la școală , și acasă. Vorbesc foarte serios, n-am făcut niciodată  lucruri de mântuială.
 Marii oameni de afaceri nu se iviseră, aparent , eram egali în drepturi-așa suntem și acum- dar erau destui care primeau atenții  direct la domiciliu , prin șoferul directorului. Cine a trăit  pe atunci știe sigur  ce spun.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, de asta tot am mereu ceva  cu domnii și doamnele  în cauză, să nu citească  dacă trec pe aici. 
Restul zilelor, la țară! Frumos! Seri lungi, cu prietenii și familia, citeam  tot ce apărea în  Romanul secolului XX, la  Globus, revistele de specialitate, pedagogie, psihologie, pe care  le cumpăram-îmi puteam permite să le cumpăr,   cine auzise că ar exista internet?
 Plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme, teatru. //

Aseară am intrat la Casa Cărții- căutam daruri pentru nepoței- câteva jocuri, cărți, un lego. 
Am ales  ce voiam, chiar  aveam o stare de bine.  M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. Am visat cu ochii deschiși, mângâind coperțile lucioase. 
N-am putut pleca fără o carte pentru mine. Cadou. De mărțișor.

Vânzătoarea m-a recunoscut. Și eu mi-am amintit-o imediat. Schimbaserăm câteva vorbe iarna  trecută. 
Atunci câștiga lunar  730 de lei, da, 73o de lei. La treizeci și cinci de ani.

Acum primește mai puțin,  stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță în clasa a treia.

M-am rușinat în sinea mea.

 Da, exact așa s-a întâmplat.

M-am simțit vinovată.
Cum o fi mai bine?