la rădăcini

motto: Muream de frig și  nu mă puteam decide dacă  să rămân cu ceea ce iubesc acum  sau să mă întorc la ceea ce am iubit.
Nichita Stănescu
 
Povestea spune că într-un colț de grădină, uitat de toți, creștea un măr. Tulpina lui purta semnele timpului, iar crengile se împleteau frumos, puternice și vii, sub biciul ploilor,  sfioase sub mângâierea razelor blânde ale soarelui primăvăratic..
 Rând pe rând, își scoteau scufițele mugurașii.
Plesneau repede. Ramurile se găteau în diademe de flori, în aer se ridica parfum  proaspăt.
Ici -colo se iveau, rușinoase, fructele verzui.
Toamna, colțul de  grădină se minuna  de bogăția poamelor bucălate.
De la o vreme, sub poala lui mereu generoasă, își căta de joacă  un băiețel. Mânca cu poftă mere  roșii, din bețe construia căsuțe, iar când obosea, dormea fericit sub umbra mărului.
Într-o zi, copilul era foarte abătut.
-Nu-ți mai plac merele mele? îl întrebă mirat pomul.
-  Aș vrea și eu să am jucării ca alți copii, m-am plictisit să construiesc căsuțe din bețișoare.,
S-a gândit mărul, cu mintea lui  de pom bun și i-a spus copilului:
-Adună toate fructele mele frumoase, pune-le într-un coș, mergi la târg și vinde-le. O să câștigi destui bani pentru jucării.
Și copilul a ascultat. Și-a cumpărat o mulțime de jucării, care mai de care mai frumoasă.
A uitat de prietenul său din marginea grădinii.
Într-o zi mohorâtă de toamnă,  scuturându-și  crengile de frunze, pe ogorul vecin, mărul  își zări prietenul. Aduna cartofi într-un sac peticit...
- Te-am supărat eu cu ceva? de ce mă ocolești? îl întrebă temător mărul.
-Sunt foarte, foarte ocupat, trebuie să muncesc pentru familia mea. Prin acoperișul casei noastre șuieră vântul, pereții sunt sparți, ferestrele și-au pierdut lumina ochilor.Vreau să construiesc o casă.
Nu am bani, de asta sunt atât de supărat.
- Ți-aș dărui  cea mai frumoasă casă, dar nu am. Tot ce-ți pot da sunt ramurile mele. Taie-le pe toate și fă-ți din ele  cea mai călduroasă căsuță pentru tine și pentru familia ta.
Și băiatul tăie cu  hărnicie toate crengile mărului. S-au strâns  lemne  cât pentru o casă potrivită.
O vreme, el nu se mai ivi .
 Bătrânul pom era tare trist. Trunchiul i  se brăzdase adânc, lacrimi lungi se adunau în barba lui de pom bătrân, uitat în colț de grădină.
Într-o seară, pe poteca acoperită de ierburi și frunze, cu pași nehotărâți, se apropie un tânăr.
-Sunt tot eu, mult mă supăra viața asta, m-au năpădit  greutățile. Aș vrea să  să călătoresc departe. Mi-ar trebui o barcă. 
Ce zici, mă poți ajuta?
Bătrânul trunchi  își mângăie barba lui de   măr înțelept, încă puternic,  își privi  trunchiul gros și  mângâind  cu privirea-i blândă pletele bărbatului  trist,  îi spuse:
-Taie-mi trunchiul, fă-țí barca și cutreieră lumea!
Din trunchiul  puternic de măr,  tânărul și-a construit o barcă rezistentă.
A trecut un an.

Nimeni nu mai știa că în colțul grădinii, cândva,  crescuse un măr frumos cu poame dulci.
Într-o zi , printre  buruieni și mărăcini, un bărbat  adus de spate mergea cu privirile către pământ. Căuta ceva.
-Sunt aici,  suspină duios rădăcina mărului. Nu mai  am mere să-ți dau.
-Nici nu le-aș putea  mânca, răspunse bărbatul,  mi-au căzut  toți dinții.
-Nu mai am nimic să-ți ofer, dragul meu.
-Nu-mi mai trebuie nimic, vreau doar să mă mă odihnesc, să dorm mult.
-Vino,  fiule,  așază-ți  capul lângă rădăcinile mele. O să te învelesc cu căldura sufletului meu.
 O să-ți veghez  somnul!
Obosit, omul și-a pus un braț sub cap și a adormit imediat.
 Fericite, rădăcinile mărului  au tresărit duios.//

(după o idee primită de la colega mea de liceu, Lucia)
Zâmbești și tu?
Dacă povestioara  ar fi  o mică alegorie, doar o parte dintr-o fabulă, care ar fi morala?

în galoși

Deunăzi, comentând  o postare de pe acest blog, cineva îmi recomandă lectura unei cărți. Și, cu același prilej, mă invita   să citesc o splendidă recenzie a respectivei parabole.Am  respectat recomandarea și am descoperit, cu mare plăcere, o recenzie extraordinară. Către seară, am dat fuga să caut cartea. N-am găsit-o, urmează să  fac , cumva, rost de ea. 

M-am gândit, însă, că   această recenzie  ar trebui să fie cunoscută de cât mai mulți cititori. Este motivul pentru care  , cu mulțumirile de rigoare către doamna Maria Sava. o postez-

 Din Ţara Măgarilor. Însemnări- autor: Ştefan Zeletin(note de lectură)

Submitted by Maria Sava on Mon, 03/12/2012 - 11:00

În parabola Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Ştefan Zeletin, filozof, economist şi sociolog descrie cu gravitate şi sinceritate absolută o lume alterată. După anii de studiu petrecuţi în Apus, în urma cărora obţinuse titlul de doctor magna cum laudae în filozofie la Erlangen în Germania, autorul trăieşte şocul revenirii în ţară. Astfel, publică în 1916 volumul În Ţara Măgarilor, “carte a prăbuşirii din morală, nu a unei societăţi fără morală”.(C.D.Zeletin) Citind volumul de faţă am găsit numeroase similitudini între personalitatea lui Ştefan Zeletin şi cea a lui Adrian Marino. Dar să pornim în călătorie împreună cu Înţeleptul prin faimoasa Ţară a Măgarilor.

            

 Cândva, printre zei se afla un gânditor pământean ce încerca să pătrundă cu mintea tainele firii, însă cu cât se adâncea în cercetare, cu atât rosturile minţii  se încâlceau mai tare. Aşa că se decise să meargă la Zeiţa Înţelepciunii ca să-l primească o vreme în lumea nemuritorilor spre a-şi potoli setea de ştiinţă. Zeiţei i se făcu milă şi-i îndeplini dorinţa cu condiţia să se întoarcă la locul naşterii sale să cerceteze ce lighioane neîmblânzite locuiesc pe acele meleaguri, de-au ajuns să se sugrume unii pe alţii, fără discernământ- fraţi, părinţi, rude. Bietul gânditor se supuse şi se întoarse în acele locuri afundându-se în cercetare.

            Trecură astfel, unul după altul, opt ani la sfârşitul cărora gânditorul ajunsese asemeni unei umbre, împovărat de-atâta suferinţă pe care i-o sădise în suflet experienţa acelor ani. S-a întors în Olimp printre zei spre a le citi însemnările sale de călătorie. Şi locul care l-a impresionat cel mai tare s-a dovedit a fi Ţara Măgarilor, mai ales pentru cutremurul social căruia i-a fost martor. Acolo a descoperit nişte fiinţe care se pot asemui –unele la corp, altele la suflet, cu animalul, numit măgar. Asemănarea însă nu e deloc o bucurie pentru că măgăria făpturilor descoperite în acel loc e diferită şi este influenţată de pătura socială căreia îi aparţine.

 Astfel, măgarii de la sate sunt diferiţi de cei de la oraş. Mult mai apropiaţi de viaţa celor cărora le poartă numele, măgarii de la sat au decis să facă răzmeriţă cerând şi ei o viaţă mai bună. A fost un bun prilej pentru măgarii de la oraş să probeze noua artilerie, totul în interesul ştiinţei, astfel încât arta militară a avut numai de câştigat.

 Când călătorul nostru trecu de la sat la oraş îl întîmpină o lume total diferită- o lume feerică, elegantă, luxuriantă. Prima întrebare care-i veni în minte a fost din ce surse ascunse le-a picat atâta bogăţie urechiaţilor de la oraş spre deosebire de mizereia în care trăiesc cei de la sat. Numai că oraşele măgăreşti apar aşa doar la prima vedere. Pe măsură ce te afunzi în ele, mizeria începe să se arate, drept pentru care măgarii orăşeni au inventat acele încălţări gumate spre a-şi ocroti copitele de noroaiele de pe uliţi. De mirare pentru călătorul nostru, cum de nu-şi curăţă uliţele, ci mai degrabă se chinuie să meargă cu acei galoşi. Dar nu numai noroiul, în care nu de puţine ori se tolăneşte câte un porc, colcăie pe străzile oraşului, ci şi gunoaie la tot pasul. Iar ca să-i cunoşti şi mai bine pe măgarii de la oraş trebuie să cobori în adâncime: „să le cercetezi cultura şi caracterul, să vezi cum le sunt justiţia, patriotismul, morala, şi abia atunci înţelegi că te afli în realitate între adevăraţi măgari. Dar nişte măgari de alt soi decât cei de la sate. Căci măgăria lor nu mai stă pe dinafară, ci pe dinăuntru: ei nu sunt măgari la corp, ci la suflet”. Doar trăind mai mult printre ei constaţi că „în vreme ce corpul acestor vieţuitoare se răsfaţă în curăţenie omenească, sufletul înoată într-o cumplită murdărie măgărească.”

 Şi iată, că, potrivit cu măsura murdăriei interioare, măgarii de la oraşe se împart în trei categorii: măgăreii, măgarii şi măgăroii.

Măgăreii sunt pe ultima treaptă şi mai poartă şi numele simbolic de „luminători ai neamului” fiind însărcinaţi cu educarea junilor urechiaţi. Oricâte răgete jalnice de foame au înălţat ei către măgarii superiori pe scara măgăriei, nu i-a băgat nimeni în seamă aşa că au fost îndemnaţi să se înfrupte din mănoasele culturi de ceapă şi usturoi de care patria măgărească nu duce lipsă. Sunt buni paznici şi întreţinători a ceea ce se cheamă izvoare de cultură şi cu cât izvorul se îmbogăţeşte cu atât măgăreii avansează pe scara ierarhică până ajung măgari propriu-zişi.

Aceştia mai sunt numiţi simbolic şi „stâlpi ai dreptăţii.”Stratul de măgărie sufletească e mult mai gros  ei fiind paznicii justiţiei şi ai dreptăţii-avocaţi, jurişti, legişti. Au anumite zile când măgăria lor lăuntrică ajunge la apogeu şi atunci îmbracă o togă neagră cu mâneci largi şi creţe, îşi pun pe cap o tichie neagră şi solemnă şi se apucă să facă dreptate.

Deasupra măgăreilor şi-a măgarilor se află măgăroii, cei care se consideră trimişii lui Dumnezeu pe pământ, călăuzitorii spirituali ai tuturor măgarilor.

Când un măgar părăseşte satul şi pleacă la oraş o mare schimbare se petrece cu el, măgăria de pe corp se adună toată în suflet, ceea ce în limba măgărească înseamnă că se cultivă. „Cultura însăşi  în ţara măgarilor nu e decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea e unda magică ce face ca în tot urecheatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la corp la suflet.”Cultura măgărească a avut multe piedici de trecut şi până la urmă s-au cret două tabere. Prima şi cea mai veche e tabăra străinofilă sau umanistă, iar cea de-a doua e tabăra măgarofilă sau naţionalistă, mult mai nouă şi mai însufleţită. Lupta dintre cele două tabere e foarte dură şi nu întotdeuna cinstită, dar până la urmă tot îi uneşte ceva: spoiala externă de cultură sub care îşi ascund măgăria internă.

În Ţara Măgarilor se vorbeşte o limbă frumos curgătoare, numai că, măgarii au ajuns încet-încet să se dezică de ea. Dar dacă de vorbă se dezic uşor, de fapta măgărească nici nu se pune problema să se dezică. Pentru că urecheatul nu face nimic doar de dragul de-a face. Există un lucru care-l scoate pe măgar din cea mai profundă visare şi-l pune cu picioarele pe pământ: bacşişul. „La măgari toţi iau bacşiş, şi cel ce are şi cel ce n-are nevoie, de la cel mai pârlit măgărel până la cel mai îmbuibat măgăroi.” Şi, desigur, cu cât măgarul e mai mare cu atât bacşişul pe care-l primeşte e mai gras. Fără bacşiş, niciun măgar nu-ţi face hatâr. Interesant este faptul că bacşişul nu este doar în monedă ci şi în laude prin presă, în proslăviri pe la adunări şi „mai pe dindoasele câte-o măgăriţă ne-ncepută”- bacşişuri  la mare cinste cu care se înmoaie inima oricărui măgăroi.

 Dar ce se întâmplă când măgarul nu primeşte bacşiş? Simplu: şi-l ia singur. Lucru care-i pune în încurcătură pe străinii ce nu cunosc obiceiul locului şi cred că-n Ţara Măgarilor toată lumea fură. „În această ţară, zic ei, toţi fură fără deosebire: se pare că cârmuitorii ei s-ar juca pe întrecute de-a hoţia. Astfel furtul a ajuns aici adevărată virtuozitate şi cel mai îndemânatec în acest meşteşug se bucură de cea mai mare cinste între măgari.” Eroare! Măgarii nu fură ci-şi iau singuri ceea ce cred ei că li se cuvine, după merit, din hambarul obştesc. De la sine înţeles că, cu cât măgarul e mai mare, meritul este şi el mare şi bacşişul aşijderi. În Ţara Măgarilor nimic nu mişcă fără bacşiş. De pomină a rămas confruntarea dintre măgari şi alte vietăţi numite bulgari care au încercat să se sustragă de la datina bacşişului. Până la urmă urecheaţii au ieşit învingători.

 Un alt lucru specific măgarilor este puţina frică în faţa legilor. Deşi Ţara Măgarilor este ţara în care pe hârtie se află puzderie de legi, orice măgar dă cu copita în ele şi se poartă mai departe după legile nescrise înrădăcinate în fiinţa măgărească. Studiind legiuirea nescrisă a măgărimii, savantul a descoperit două principii călăuzitoare:

Primul: „Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuieşte o ruşine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o ruşine din clipa în care e dată la iveală şi scuturată sub nasul lumii cinstite.”

Din acest principiu teoretic decurg două principii practice: „a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie; şi b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul măgăriei creşte în măsura cu murdăria ce are la suflet făptaşul măgăriei.”

Al doilea principiu al justiţiei măgăreşti sună astfel: „Orice măgărie, de orice soi şi orice mărime, nu alcătuieşte o vinădacă se poate dovedi că pârâtorul e un mare măgar tot atât de mare ca şi pârâtul.”Aceasta este lumina călăuzitoare ce luminează calea dreptăţii aleşilor ţării.

Cu frică şi cutremur s-a apropiat bietul savant de ceea ce se cheamă morala măgărească. Sublimă, frumoasă, dar lipseşte cu desăvârşire pentru că ea arată cum ar trebui să fie caracterul urecheaţilor, nu cum este cu adevărat. Porunca după care se ghidează orice măgar este: să vorbeşti ca un om, dar să te porţi ca un măgar.

Nici măgarul de la sat şi nici cel de la oraş nu mai au cunoştinţă de o veritabilă scară a valorilor. „Două lucruri sunt pe lume, acum şi de-a pururea nesuferite pentru tot ce e suflet de măgar; două lucruri, pe care întreaga suflare măgărească le urmăreşte cu ură până la moarte, le înăbuşă şi le taie din rădăcină oricând se ivesc pe pământul străbun: talentul şi cinstea.” De câte ori le zăresc parcă ar vedea roşu înaintea ochilor şi pornesc o luptă nemiloasă cu cei care încearcă să le strice mediul măgăresc. „Cadavru să fii , şi-ţi izbesc mormântul cu copita; cenuşă să fii,şi-ţi zdrobesc cinic urna mortuară, de-ţi împrăştie praful oaselor în cele patru vânturi ale cerului, căci ei n-au linişte în suflet până nu se conving că sub pretinsul talent s-a ascuns tot un măgar ca dânşii, şi pentru aceasta nu se sfiesc să tulbure nici liniştea solemnă amormintelor.”

 Ultimul subiect despre care călătorul savant a luat notiţe spre a le prezenta zeilor a fost patriotismul măgarilor. „Patriotismul măgarilor e floarea cea din urmă şi cea mai mândră ce a răsărit din năzuinţa obştească a neamului de a-şi ascunde măgăriile, a le spoi bine pe dinafară şi a ieşi în lume sub piele omenească.” Aşadar e latura în care măgarii sunt artişti ai disimulării. Bizară este atitudinea măgărească de-a privi cu neîncredere şi cu dispreţ pe fiii neamului – ca la noi la nimenea- se vaită în vreme ce-şi trâmbiţează patriotismul feroce. Măgarii îşi etalează patriotismul înjurând în primul rând gros şi apăsat tot ce ţine de Ţara Măgărească pentru ca apoi să înceapă a se jelui ce neam oropsit e neamul măgăresc.

Toate le-a putut trece bietul cercetător de-a lungul călătoriei sale prin Ţara Măgarilor, mai puţin această făţărnicie de care-i face răspunzători pe zei c-au sădit-o în fiinţa măgarilor.

Şi nu puţine i-au fost cumpenele. La finalul călătoriei se întoarce în Olimp maltratat, purtând urme adânci de copite pe cap:

-Asta e mărturia cinstei !-le grăi el amar, zeilor.

ștefan-zeletinnote-de-lectura//
ce spui?

arca lui Iona

Nu merge înaintea mea, s-ar putea  să nu te urmez,  nu merge  în urma mea, s-ar putea să  nu te conduc,  fii alături de mine!

Îi ascult  bătaia ritmică  în geam- cadență deloc amenințătoare , îmi zic în gând.
 Dacă  o asociez cu  atâtea știri venite  din toate părțile, ploaia care își  tânguie  plânsul  pare a fi o pedeapsă. Poate chiar este..//

N-am zărit afișul, l-a văzut R și ne-a întrebat- suntem patru  prietene- dacă vrem să  mergem la teatru.
 N-am zis nimic, nu știam   ce piesă  se joacă,  n-am mai fost la teatrul nostru  de vreo doi ani.

 În drum spre casă, deși  ploaia se întețise, am citit  afișul, rupt pe jumătate. Nu poate fi  aleasă chiar întâmplător  tema Arca lui Iona,  mi-am zis , așa pentru mine.

Și nici numele dramaturgului- avocatul Florentin Sorescu- nu pare a fi  o coincidență, să  existe un fiu, un nepot  de-al  autorului  piesei Iona„ și să nu fi auzit de el?

 Cu atâtea semne de întrebare  în  cap, am ajuns  , în urmă cu vreo câteva seri, în Sala  Liviu Ciulei  a teatrului Davila . Puține scaune, foarte puține ocupate, R  și  cu mine avem locurile 3 și 4 , rândul II, mă și mir că  două persoane , fiecare cu câte o pungă  cam unsuroasă în brațe, s-au așezat tocmai  unde nu trebuie, mă rog, s-au deplasat de urgență  pe locurile lor..

Decor sărac- un interior alb/gri, rupt de lume, un fel de insulă în derivă, plutind într-o mare de ploi.

Doi bătrânei, rupți și ei nu doar de realitate, pe care fiecare o respinge în felul său.Retrași, ca toată suflarea orașului, în propria cochilie. 

 El-Dan Ivanesi-  fostul suflet  al  unei mari uzine, abandonat de toți prietenii, pentru că a făcut o greșeală, nu mai crede decât în  filozofia lui Neuwton. A trăit pentru fabrică, pentru oamenii ei. Familia  lui n-a contat, nu era timp pentru casă, a uitat că există iubire, poate că  nici n-a fost vreodată.

 Ea- Luminița Borta-  încă frumoasă, suplă,  degete lungi,   păr natural,   repară  păpuși -  trupuri inerte, rătăcite prin colțurile casei, amuțite într-un timp   necontorizat. Își plânge copilul pe care nu l-a avut..

 El și ea  vegetează. 

Își poartă  colțuroși drama existențială.

 Între interogații și  simboluri .

Ciondăneală   lâncedă.

 Viața le-a scăpat printre degete-  bărbatul n-a luat-o niciodată în serios, femeia  a tot așteptat  o clipă de tandrețe. acel  amânat  te iubesc.

Doi bătrânei, nu chiar  atât de bătrâni- o nepotolită  gâlceavă, motivată filozofic, el superior, ea mai naivă, retrasă într-o  tăcută resemnare.

 O burtă de pește ,  ar  zice maestrul Marin Sorescu,  e tare greu să  fii singur, dar răzbim noi, cumva,  la lumină,   o coajă de ou, ar spune Nichita Stănescu în elegia oului, a IX-a, egoism, zgârcenie- de ce să-i dai vecinului  toate cuiele din casă? îmi plăcea   mult de tot   cel mai mic.. toate erau frumoase, erau ale noastre și costau bani..( am reținut ideea)

Tânărul vecin-Dan Andrei- construiește o  arcă uriașă,  va salva toată suflarea orașului, îi va lua întâi pe ei.
 Viața ar putea fi frumoasă..

Și , pentru ca  antiteza să fie completă, apare și tânăra-Ramona Olteanu. 

Doi tineri frumoși, fără spaime, încrezători, naturali, deschiși. Roșu este nota comună.
 Roșu  modern! 

Umbrelă transparentă, semn  al legăturii cu lumea, așa cum este ea,  acoperită de ape, de ploi,  care nu se mai opresc. Doi tineri, un câine,  totdeauna ai nevoie de un prieten, o bancă.. 

Și multă speranță. 

Optimism!

Viața poate fi luată în piept și așa!

Scurtă evadare a bătrânului, lacrimi, emoții, chiar o criză, întoarcere, resemnare? poate..

Iubirea triumfă!

Tinerii  i-au convins pe  vecinii lor că  viața merită a fi trăită!

 Parabola  peștelui,  alienare, interogație și simbolistică, un strop de comedie,  întrebări, spaime, însingurare, iubire, viață, în forma ei  nesofisticată- toate într-o piesă, pe care, zău! lumea ar  trebui s-o vadă.

 Un text interesant, captivant, într-o regie modernă, patru artiști adevărați  pun  pasiune și  suflet , ca să dezmorțească alte suflete, înspăimântate de vâltorile vieții.

p.s.  știai că niște exploratori  chinezi și turci  ar fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4000 de metri, pe muntele Ararat?
scuze pentru calitatea fotografiei- am furat-o!