ca niște sărbători tainice

Îți ies în cale, mângâindu-ți privirea și sufletul. Răsar unde nu te-ai aștepta, în vârf de munte, pe culmi înverzite, în margine de râu, pe câmpuri nesfârșite, sub poale de pădure.
Culori, mărimi, forme, respectând legi ale unei geometrii încă neinventate !
Pe la  noi, iarna  nu și-a pus  chiar toate cojoacele  la uscat, dar, îndrăzneți, ghioceii  și-au scos de câteva săptămâni căpșoarele cu  strălucitori clopoței, în ritm doar de ei știut.

Aseară, cineva  mi-a dăruit  o „chită „de brebenei. 

  Îi  știi?

 Ai cules vreodată?

  Nu prea departe de  satul meu,Ungur
eni, de cum da  colțul ierbii,pădurea Pintenoaica ne chema vrăjindu-ne  cu  farmecul ei vălurit.

 În  duminicile  călduțe ale primăverii  alergam cu  câteva prietene ( despre vreo două nu mai știu nimic, de câțiva ani), să culegem floricele:micșunele cu parfum amețitor, viorele fragile, brebenei ca niște flăcăi cu căciuli frumos colorate.

Cu puțin noroc,  găseam și  răzlețe  firicele de mărgăritar. Sau, bine ascuns printre  frunze uscate și ierburi, rodul- pământului.

Florile pădurii-miraj amețitor, ce fură nemurirea clipei!

Cu fiecare primăvară, deși  mă tooot îndepărtez, fizic, de copilăria cu  flori în chite, o simt pulsând  într-un fel  tainic, în suflet!

Atâtea taine, florile!

Lumea în  mijlocul căreia am deschis eu ochii  își colora  existența, în toate anotimpurile, furând  din rotirea  zilelor și a  nopților o nerostită, blândă grijă   pentru flori.

Cât era  iarna de lungă,  aplecată, ore în șir, către  pânza   din războiul de țesut, ori  torcând caier după caier de lână, bumbac sau de  cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia   își făcea timp  să  îngrijească  florile din fereastră; degetele  ei asprite  de  treburi găseau  în obidită tandrețe  loc pentru  garoafe în  fuste crețe, roșii, roz și, albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care   nu l-am mai simțit vreodată,  de atunci, pentru micsandre  zvelte, în aceleași tonuri calde.Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.

Dimineața își deschidea ochii mângâind florile  din fereastră.

 De  cum da colțul ierbii,  micul colț  de culoare și parfum se  muta dincolo de fereastră,într-o micuță  grădină, cu  buchete fragile  de zambile  roz, albe, albastre! după o vreme,se iveau de sub  frunze timide mărgăritărele,  lacrimi duioase în cupe  de rouă,  se  buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele,  însoțite de   bujori, de  candida  iasomie.  Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.

Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului   chema   copiii  să-i culeagă  viorele cu rochițe de cerneală,  brebenei în ciorchini dolofani, delicate  micșunele cu  îngeresc parfum!

  Se întâmpla, să găsești, dacă aveai noroc,  ascuns printre  frunze  și  ierburi, rodul- pământului!

  Extraordinară plantă!dacă   nu i-ai   descoperit  încă  magia, mergi și  răscolește pădurea!

Vară și toamnă, zi  de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate  nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă,  mai  ademenitoare,  chemau ochiul  la tihnă, la  vis, la mirare. 

Am rămas  de atunci  cu  o mare  dragoste pentru  flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă,  într-o carte,  aștept și  ador clipa dintâi a  luminii cernute în pașnice raze.

Ce binefacere, neobosita lor sinceritate!