Da, în plină iarnă, când cine are obraz subțire dă la zăpadă, noi ne gândim la invenții.
Eu îl citam pe Arghezi.
Dumnealui îi laudă pe bloggheri. (
daurelJan 28, 2012 09:00 AMAm aflat si povestea oarecum simetrica: unii rezolva orice situatie folosind o singura unealta: barosul; acestia vad peste tot piroane si cuie.PS. ar fi de cercetat de unde li/ni se trage unora ca romanii sunt inventivi...; ..doar bloggerii sunt inventivi!)
Și ca să nu uit, rezolv două treburi deodată- tot inventivitate se cheamă, adică îi mă încadrez în tema lui Tibi- repostări.
Cum spuneam, vorbind așa, mi-a venit în minte o scenă petrecută într-o vară..
Era in iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreună cu alte 36 de persoane.
Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă bleu apretată, mânecă scurtă , ochelari de firmă, asortați cochet.
Conduc bine. Atent, fără crispare. Muzică lentă, vals, că doar suntem în patria lui. Mașina calcă grijuliu panglica neagră, netedă ca-n palmă,străjuită în ambele părți de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc, verde, ordonat, se așterne conturat parcă de o mână severă. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric , din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte.
Dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, viță-de - vie, prinsă pe sarmă, parcele multicolore de flori.
Un râusor mângâie tăcut așezările ordonate ca niște soldați- case albe, cu acoperișuri gri, semete. Cochete, in simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Stropi grei plescăie, lovind geamul . Din ce în ce mai des, mai rapid. Fulgere iuți sfâșie cerul înnegrit într-o clipă. Pădurea și-a pierdut chemarea. Întunecată, amenință cu brațe nevăzute..Brusc, autocarul se oprește. În dreapta, pădure. În stanga -la fel. Cuvîntul pana se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist.
Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o lădiță cu scule și coboară. Li se alătură și conducătorul grupului. Ploia se întețește. Linii galbene și roșii spintecă, amenințătoare, cerul. Dinspre capota mașinii, se aud lovituri grele. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discutiile. Teorii. Scenarii. Doamnele se revoltă.
Stau cuminte pe locul meu dinspre fereastră. Pur și simplu, ascult. Nu am nicio spaimă. Mă și mir. Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o ora înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.
Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun ca ar fi buba. Motorul tace. Noi așteptam.
Se așterne , ca o baltă , linistea.
Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, în mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva ii cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țară, la agenție.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând biciuirile necruțătoare ale ploii, B merge la primul telefon de pe autostradă și solicită ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
La nici un sfert de oră, își face apariția un echipaj de poliție , care constată ca există o problema tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța.
Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă.
Din ce în ce mai tare.
Peste pădure, se așterne o pâclă deasă. Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.
O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri. Salopete impecabile. Unul poartă pe umăr o gentuță. Ca de medic. Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul.
Calm.
Treabă nemțească.
S-a oprit ploaia.
Pornim.
Ne asteapta Parisul.
