scopul vieților noastre

 este să fim fericiți.  Dalai- Lama

Prin nevăzutele-i  ferestre, cerul primenește  pământul  și iarba, adună  culori și tăceri în tresăriri stângace de verde!

  Se vântură norii, pomii își despletesc cerceii de frunze, plouă cuminte, dialog fără grai,  liliacul păstrează parfum între pleoape, un melc rătutit își duce căsuța  tocmai în drum,  păpădia cochetă și-a pierdut  umbrela  prin iarbă..

 Dacă tot ce ne înconjoară ar fi de-a pururi perfect, am mai căuta perfecținea?
Este plină lumea de paradoxuri- citeam aici
Cineva mi-a trimis un test- te încumeți?
p.s. spui dacă te-ai regăsit în răspunsuri? 

cu manieră

Vorbeam ieri cu domnul Dunca despre   invenții. 
Da, în plină iarnă, când  cine are obraz subțire dă la zăpadă,  noi ne gândim la invenții. 
Eu îl citam pe Arghezi.
Dumnealui  îi laudă pe bloggheri. (

daurelJan 28, 2012 09:00 AMAm aflat si povestea oarecum simetrica: unii rezolva orice situatie folosind o singura unealta: barosul; acestia vad peste tot piroane si cuie.PS. ar fi de cercetat de unde li/ni se trage unora ca romanii sunt inventivi...; ..doar bloggerii sunt inventivi!)

Asta este- din diversitate se naște unitatea, n-a zis cineva așa?
Și ca să nu uit, rezolv două treburi deodată- tot inventivitate se cheamă, adică îi mă încadrez în tema lui Tibi- repostări.
Cum spuneam, vorbind așa, mi-a venit în minte o scenă petrecută într-o vară.. 
Era in iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreună cu alte 36 de persoane.
Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă  bleu apretată, mânecă scurtă , ochelari de firmă, asortați  cochet. 
Conduc bine. Atent,  fără crispare.  Muzică lentă, vals, că doar suntem în patria lui. Mașina  calcă  grijuliu panglica neagră, netedă ca-n palmă,străjuită în ambele părți  de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc,  verde, ordonat, se așterne conturat parcă  de o mână severă. Kilometri întregi de  păduri unduioase, separate geometric , din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte.
Dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, viță-de - vie, prinsă pe sarmă, parcele multicolore de flori.
Un râusor mângâie tăcut așezările ordonate ca niște soldați- case albe,  cu acoperișuri gri, semete. Cochete, in simplitatea lor calculată. 
Începe să plouă mărunt. Stropi grei  plescăie, lovind geamul . Din ce în ce mai des, mai rapid.  Fulgere iuți sfâșie cerul înnegrit într-o clipă. Pădurea și-a pierdut chemarea. Întunecată,  amenință cu brațe nevăzute..Brusc, autocarul se oprește. În dreapta,  pădure. În stanga -la fel. Cuvîntul pana se transmite ca într-un telefon  fără  fir până la ultimul excursionist. 
Mă uit la ceas.15, 49. 
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o lădiță cu scule și coboară. Li se alătură și  conducătorul grupului. Ploia se întețește. Linii galbene și  roșii spintecă,  amenințătoare,  cerul.  Dinspre capota mașinii, se aud lovituri grele.  Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discutiile. Teorii. Scenarii.  Doamnele se revoltă.
Stau cuminte pe locul meu dinspre fereastră. Pur și simplu, ascult. Nu am nicio spaimă. Mă și mir. Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o ora înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi. 
Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun ca ar fi buba.  Motorul tace. Noi așteptam. 
Se așterne , ca o baltă , linistea. 
Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, în mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva ii cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țară, la agenție.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând  biciuirile necruțătoare ale ploii, B merge la primul telefon de pe autostradă și solicită ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
La nici un sfert de oră,  își face apariția un echipaj de poliție , care constată ca există o problema tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța.
Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă. 
Din ce în ce mai tare.
Peste pădure, se așterne o pâclă deasă. Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.
O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri. Salopete impecabile. Unul poartă  pe umăr o gentuță. Ca de medic. Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. 
Calm. 
Treabă nemțească.
S-a oprit ploaia.
Pornim. 
Ne asteapta Parisul.

poveste de mai

 Nărăvașă  ca o iadă, zvăpăiată și lipsită de griji, s-a pornit așa, deodată..Lovește geamul în stropi mărunți de măzăriche, înțeapă frunzele lucioase  de castan îndrăzneț.
Pentru o clipă, se mai potolește, își adună lacrimi lungi  pe oglinda geamului. Tace, alunecă în degete lungi de mamă iubitoare , torcându-și blând  mersul peste creștetele  verzi- bradul își scutură cerceii de conuri , mesteacănul își frânguie talia firavă.

Au fugit și guguștiucii, care pe unde. Vestele lor umede lasă  dâre lungi  pe marginea ferestrei.
Surprins în somn târziu de vise albe , liliacul  primește baia rece, ascunzându-și norocul printre frunze.
Picături grele, pline..
De după un nor, soarele  râde în barbă.
I s-au aburit ochelarii.
Nebunatică, ploaia  se răsfață în toată splendoarea  ei de verde crud!
Mie îmi place!
 p.s. tu ce spui?