Și-a zdrențuit prin pomi rochița înflorită. Până și vântul, mare curtezan, îi pârjolește din mers obrajii de piersică pufoasă.
Se tânguiește singuratică prin lanuri de porumb, necules încă, adună pui de rândunele, rătăciți de cârd, se oprește prin miriști, își potrivește ia peste umerii arși, sare gardul în livadă, rostogolește mere bucălate printre fire uscate de rozmarin, șerpuiește potecile bătucite, pune în șorț câteva pere, se oprește doar pentru o clipă lângă heleșteu.
Și tocmai când se credea stăpână fără concurență, îi iese în cale un măr înflorit.
Nu era de ajuns că soarele arde ca vara, până și fragila primăvară își face de cap..gătește merii cu ghirlande la început de brumărel , râde copilărește în mov de magnolii?
Nervoasă, își adună lacrimi în batista străvezie, rupe o floare, se îmbată cu parfumul ei și , fără să se uite înapoi, taie câmpia de-a latul, făcându-și cruce, în dreptul bătrânei bisericuțe uitate de lume.
O cheamă, în asfințit, pădurea!
