Iși notează , oare, cineva, undeva, titlurile cărților citite? Sau numărul lor? Reține, cumva , anotimpul in care a citit cutare carte?
Căutam ceva in bibliotecă, bineințeles că n-am găsit, renunț,deocamdată.
Atunci am zărit coperta unei cărți pe care n-am mai deschis-o din vara in care am citit-o. Au trecut , nici mai mult , nici mai puțin, de douăzeci de ani.
Destin, de Piotr Proskurin, Editura Univers, 1990.Poate că, din motive lesne de ințeles, multora , numele autorului le stârnește gânduri triste.
Am citit multe cărți rusești, unele , de-a dreptul extraordinare, nu are rost să le inșir autorii, nici titlurile..
Povestea cărții pe care o am in mână este este a destinului unui bărbat. Un destin sinuos.
Ce n-am uitat in toți anii care au trecut este
drumul , drumul mamei. Nu știu cum se leagă lucurile, cine anume intoarce intâmplările.
Tocmai citisem pe blogul cuiva niște insemnări despre nesiguranța drumului..intrebărilor li se alătură niște imagini superbe.
Mă intorc la cartea mea ”
Noaptea se nimeri grea și lungă;ploua fără incetare și drumul desfundat se pierdea in intuneric. Mintea omenească n-ar putea pricepe prin ce minune femeia asta chinuită iși găsea totuși drumul..inainta singură cu durerea ei, intr-o lume cuprinsă de intunericul umed; acum nu mai avea nici trecut, nici prezent, era doar ea cu durerea; și când aceasta devenea insuportabilă, femeia, mușcând cu dinții buzele reci și impietrite, scotea gemete infundate din adâncul ei, asemănătoare vuietului..credea că Dumnezeu trebuie să-i audă strigătul mut, căci nu-i mai rămăsese nimic, ea știa că trebuie s-o ajute, iar când un glas viu, care semăna ca un dangăt de clopoței, ajunse până la la urechile ei, simți că Dumnezeu ii surâde..ceva o impiedica să-și amintească, mai auzise ea glasurile astea cunoscute și calde, da, ăștia-s cocorii, cocorașii, se vede că s-au așezat să innopteze pe câmp și acum iși vorbesc, dragii de ei. Vă mulțumesc , păsărele dragi!
In fața ochilor se ridica ceața..”
Drumuri..lungi, amânate, uitate, rătăcite, pe uscat, pe ape, printre nori, in suflet, in gânduri.
cine te cheamă la drum?
Galben și verde, priviri pe furiș, frunza se zbate, topindu-se aievea, în murmur de zvonuri și șoapte.
Lumina țâșnește brusc, se așază pe
speteaza unei bănci, se prelinge tandru printre fire moi, se oprește
pe turla bătrânului schit, sclipesc în joc de linii frânte luminițe la morți și la vii, clopotul își strigă chemarea ,un fir de izvor spală pietre și frunze.
Nedeslușit spectacol!
Notez pe dosul unui bilet de autobuz o frântură de gând cu parfum de galben /verde/ruginiu- cât mister ascunde pădurea în pragul toamnei de aur!ceea ce văd în clipa asta nu este chiar ceea ce văd. Este ceea ce simt.
