fără griji și nevoi, împărăția toamnei!

Galben și  verde, priviri pe furiș, frunza se zbate, topindu-se aievea, în murmur de zvonuri și șoapte.

Parcă niciodată, pădurea n-a avut broboadă  mai frumoasă!

Dulce somnolență, respirație profundă, posesiune absolută!

Lumina țâșnește brusc, se așază pe  speteaza unei bănci,  se prelinge tandru printre fire  moi, se  oprește pe turla bătrânului schit,  sclipesc în joc de linii frânte  luminițe la morți și la vii, clopotul își strigă  chemarea ,un fir de izvor  spală pietre și frunze.

 Nedeslușit spectacol!

Iarbă, frunze, pietre.

 Până la urmă, lucruri străvechi, atât de aproape! Le poți vedea oriunde!

Clipa se pierde în liniștea amiezii.

Lumină în fâșii, căldură ivită printre ace de brad.

Beție de bine!

O vrajă  stârnită  de nicăieri  se topește  firav în parfum de iarbă, încă proaspătă.

 Raze lungi de aur stins se strecoară discret printre ramuri, odihnindu-se în căușul potecilor.

O să-ți fac o mărturisire: în lungile plimbări pe alei, din săptămâna asta, am adunat  în minte un caiet de fraze perfecte...pe toate le-am uitat.

Notez pe dosul unui bilet de autobuz  o frântură de gând  cu parfum de galben /verde/ruginiu- cât mister ascunde pădurea în pragul toamnei de aur!ceea ce văd în clipa asta  nu este chiar ceea ce văd. Este ceea ce simt.

Cred că nu suntem cu adevărat decât ceea ce-i furăm clipei. Restul  aparține lumii.

un pictor

ar avea mult de lucru...

Dincolo  de fereastră,  neobosită, ploaia își despletește șirul ei de gânduri albe.

 Limpezește  în duș rece creștete verzi.

  Conuri în mărgele, nuci în 
coajă, palme de frasin.

Nestingheriți, guguștiucii își văd de treburile lor.

Dezorientat, un cățel  își scutură  blana.

Culori, sunete, stropi, forme, senzații, într-o  gramatică fragedă, compunând  fireasca poezie a firii.

O frumusețe discretă, curată, lipsită de grandoare.

 Etern  poem  de verde sublim,  misterios popas  pe nevăzute punți între  nori  solitari și  lacrima clipei.

&nbs

într-o rochie frumoasă,

și o maimuță pare atrăgătoare, spune un  proverb japonez.

 Nu știu care să fi fost ultima oară, când am  citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului Primim gogoși de mătase, alături de hârtia  albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.

În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau  viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo spaimă,  lumea.
N-a fost mic deloc numărul  dimineților  înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat  în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana  gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.

În fiecare vară, o cameră  de lângă bucătărie  devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.

Ca să  primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina  muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.

 Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum  nu am mai văzut vreodată,borangicul!

La cinci/șase ani-  amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța  nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă  delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu  un fel de vizibilă  tandrețe,   cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă,  fustă creață, prinsă în cordon.
 Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la  Târgul Titului   nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet. 

   Și cu el, chemarea tainică  a borangicului.

iubițí ce vreți,

 dar iubiți!

Peste câteva zile  va împlini  94 de ani, s-a născut la Galbeni, Bacău,   14 decembrie 1918.

Înainte de a împlini  90 de ani  își pregătea un rol nou.

O piesă de teatru cu un singur personaj. Actor în propria piesă, maestrul Radu Beligan a adus  în faţa spectatorilor o poveste fascinantă despre cariera sa de peste 70 de ani în teatru, fidel  lui însuși,  artei, crezului artistic, ferindu-se de  capcanele presei, dăruindu-se profesiei  cu noblețe, tratându-și colaboratorii la fel, indiferent că  era vorba despre actori, sufleuri,  cronicari, dramaturgi, tehnicieni, machiori Şi ei au fost profesorii mei, a spus artistul. 

Teatrul e plin de mistere. Un gest, o privire, o deplasare, o simplă schimbare de orientare a corpului actorului distrug echilibrul dintre personaje. Mistere, mistere… De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică? 

De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă?

 Ion Sava şi George Vraca au avut nişte reacţii violente în asemenea cazuri.

 Învăţăm mereu, învăţăm din orice, a continuat maestrul, amintindu-l pe Cezanne, care, în 1906, cu un an înaintea morţii, spunea: Cred că am făcut unele mici progrese, dar de ce atât de greu şi atât de târziu? 

Și continuă  Marea izbândă a îndelungatei mele vieţi este că mi-am păstrat până azi starea de elev. 

Această filosofie de viaţă ar fi benefică şi la scara vieţii sociale. Căci marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie.

 Iar forţele prostiei sunt demenţiale şi se înghesuie zilnic în sticla televizoarelor. 

Tristan Bernard obişnuia să spună: ignoranţa face progrese.

  În ultima vreme, foarte multă lume îi pune deja obositoarea întrebare Care este secretul longevităţii dumneavoastră? 
 Cât încă mai am răbdare să răspund spun că, după mine, secretul biblic al longevităţii este iubirea.
 Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii.
 Şi, fiindcă am acest prilej, daţi-mi voie să vă declar că vă iubesc şi pe dumneavoastră, spectatorii, care m-aţi făcut ceea ce sunt şi care sunteţi adevăraţii mei profesori .
Ştiţi ce spunea Socrate când era întrebat  De ce înveţi să cânţi la liră când tu te pregăteşti să mori? şi el răspundea  
Ca să ştiu să cânt la liră înainte de a muri..