Te-aș ruga să nu crezi că am rămas în pană de idei și, ca să acopăr spațiul , mă întorc la teme tocite de atâtea discuții. Nu! Chiar nu! Dar, nu pot să nu mă tot întreb de ce a fost necesar să se prelungească atât de mult vacanța copiilor și a profesorilor, deși biata iarnă face ravagii, mai degrabă printre posesorii cauciucurilor grele , decât prin magaziile școlilor în care or fi sau nu lemne de foc..Zică cine ce va zice, dar , din mai multe surse, știu că prin multe școli , vacanța începuse încă de pe la 1 Decembrie, când a fost cu sărbătoare..Așa că , mulți elevi n-au mai deschis cărțile cam de multă vreme- oricum, domnu ministru zice că se poate face școală și fără manual- asta se observă doar ascultându-i pe mulți dintre cei cocoțați pe diverse înalte fotolii..Cum spuneam, dacă adăugăm celor trei săptămâni de vacanță legală cel puțin alte două-una din decembrie și alta în ianuarie, până își revin și cei mari și cei mici, după atâta libertate, constatăm că balanța se înclină , generos, în favoarea îndemnului la dispreț pentru școală. Cât despre copii, ei se bucură, recunoaște că nici tu, dacă ai fi elev , n-ai plânge de ciudă că nu prea te pune nimeni la treabă. Astăzi, cineva- tocmai din Japonia - a citit însemnarea mea de acum un an-uniforma- o pedeapsă? Tare aș fi vrut să -mi spună de ce...
În spate , ghiozdanul , într-o mână, o plasă, din care, neascultătoare, a ieșit mâneca unui sacou bleumarin. Uniforma lui de gimnaziu.
Îl întreb, într-o doară, de ce și-a îngrămădit, așa, haina. Cu un fel de iritare în glas, îmi spune că nu este primit în școală fără uniformă.
O bucată de drum , mergem împreună, aflu că în ziua precedentă a fost razie în școală-profesorii de serviciu i-au trimis acasă pe elevii fără uniformă.
O bucată de drum , mergem împreună, aflu că în ziua precedentă a fost razie în școală-profesorii de serviciu i-au trimis acasă pe elevii fără uniformă.
Prima oră de curs s-a transformat într-un du-te -vino, iar lecția a fost... amânată.//
A purta sau nu uniformă este, din nou, temă pentru școală.
A purta sau nu uniformă este, din nou, temă pentru școală.
Se zice că este propunerea cuiva de sus.//
S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.
În 1906, adică acum 100 de ani, când Profesorul Spiru Haret, unul dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică , uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .
S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii , ii transformă într-o masă în care personalitatea fiecăruia este anulată.
În 1906, adică acum 100 de ani, când Profesorul Spiru Haret, unul dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a avut școala romanescă , a introdus obligativitatea uniformei în școală , probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.
În perioada interbelică , uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .
De-a lungul timpului , aceasta a ajuns a fi- nu un mod de întrebuințare - ci o emblemă a tinerei generații , o distincție , care particulariza.
În cei unsprezece ani , cât am fost elevă , am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțuleț negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie, lucioasă. În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări, șorțulețul negru era înlocuit cu unul alb , în multe cute, bine călcate.
În vremea aceea, a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă, și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.
În primii ani de liceu , uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.
În ultimii mei ani de liceu, a apărut o altă uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .
A fost adus în discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport , de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce , ele permit intrarea posesorilor în școală , fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori și familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat . Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui .
Uniforma școlară este un mod de educație ; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri , îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.
În cei unsprezece ani , cât am fost elevă , am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțuleț negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie, lucioasă. În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe-unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbări, șorțulețul negru era înlocuit cu unul alb , în multe cute, bine călcate.
În vremea aceea, a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite- serbări și concursuri- costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă, și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.În primii ani de liceu , uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse , în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie , un guler de dantelă sau de mătase.
Am purtat uniforma cu mare plăcere.
Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu ș, obligatoriu,i cravată.
În ultimii mei ani de liceu, a apărut o altă uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță-un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am înțeles reacția tinerilor , în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.
În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.
Școlile s-au transformat în spații în care tinerii-de la cei mari până la cei mici- nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numita ȘCOALĂ .
A fost adus în discuție cuvântul UNIFORMĂ . S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere , s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia -elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.
S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.
Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport , de trusa de machiaj , de pachetul de țigări și de cine mai știe ce , ele permit intrarea posesorilor în școală , fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.
Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori și familie.
Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat . Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui .
Uniforma școlară este un mod de educație ; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri , îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.
p.s. vă este dor de liceu, așa , cu uniformă, cu tot?
ar trebui să poarte elevii de astăzi uniformă?
