cu scripetele

  motto: Își cunoaște  cineva frontierele sufletului, încât să poată spune sunt eu?
Fernando Pessoa

Vorbim de toate pe aici, nu le mai înșir, că le știm..iubim  muzica, ascultăm cu plăcere întâmplări hazlii, povestim câte în lună și-n stele, nu închidem ochii, când ni se aduc laude, mai mult sau mai puțin realiste...

 Mințim? ne mințim unii pe alții?

 Folosim cuvântul,  găsim prin el  limbajul sufletului, ca să ne traducem  astfel cele mai subtile trăiri. 

Altfel spus, cred că  în limbaj real ne exprimăm  emoțiile.//

 Dincolo de fereastră, viața își duce nestingherită mersul, în uriașul ei conglomerat mișcător.
  Timpul fuge , și ce ravagii face..
Uite, ieri, bunăoară, eram într-o scurtă vizită, la o fostă colegă de școală.
În vreme ce gazda  pregătea  cafeluța- locuiește  la etajul IV într-un  bloc-turn- mi-am aruncat privirea  pe fereastră, cutiile astea  de chibrituri  sunt  destul de aproape unul de altul, așa că, fără să vreau, am  zărit ceva, un fel de exercițiu de fizică aplicată..din camera alăturată tocmai se auzea   televizorul cu avalanșa lui de știri, o femeie  amenința că se aruncă de la nu știu ce etaj dacă..

La câțiva metri de  fereastra prin care priveam,  o ființă  autentică  a zilei de astăzi, un bătrân simplu, pe care puterile  nu-l mai ajută, a scos din  experiența lui de-o viață un mod de a păcăli  greul. 
Scripetele.
Transportă, după  cum l-au învățat  nevoile, cumpărăturile pe care consoarta lui, neputincioasă și ea,  le aduce  din piață..//

Nu-mi place tristețea,  nu-mi place să vorbesc, nici măcar în  glumă, despre ravagiile  bătrâneții, cum știe s-o facă   cineva ( uite citește aici dacă nu te-am plictisit)..

Vorbeam despre cuvinte, despre limbaj, despre metafore..

 Oricât  de mult ne-am strădui să ne ascundem  noi  în spatele surâsului ,oricâte  aforisme și maxime celebre am pune în ramă, în adâncuri, trăim fraternitatea  universală...
Tu ce spui?

 

există oameni

pe care este suficient să-i cunoști spre a-i iubi, respecta, onora și admira, precum și alții de care fugim  și-i disprețuim  de îndată  ce-i cunoaștem.
Samuel Smiles- scriitor, jurnalist, om politic irlandez.//
Politica nu este deloc printre temele  mele  preferate.
Totuși, sunt întâmplări  care nu doar șochează.
  Rănesc, pentru  că trec cu tăvălugul peste Demnitate..
  După ce am citit  știrea  pe un blog,   nu mi-a venit să cred că poate fi adevărat.
 Când am găsit  articolul 
http://www.academiacatavencu.info/opinii/domnul-djuvara-%E2%80%A8a-facut-pe-el.html
am simțit ceva imposibil  de prins în cuvinte.//
M-am dus cu gândul la o însemnare veche. 
luni, 3 mai 2010 
mândria  celor tineri este legată de putere și frumusețe,  mândria celor bătrâni este  legată de discreție..
Priviri luminoase, figuri blânde, mîini obosite, odihnind pe creștetul câte unui nepoțel. 
La ora când mă întorceam de la școală, pentru că învățam  după- amiază, terminaseră treburile prin gospodărie. Se odihneau pe băncuța de lângă portiță..În grupuri de câte doi-trei. Sau cu  baba alături , mereu îmbujorată. 
Pe lângă răspunsul la salutul meu, adăugau o vorba bună. De laudă. Sau de încurajare.

Nu mai sunt.

Pe la porți, câte un câine plictisit. Nu se obosește nici să latre. Dormitează.//

La oraș, bătrânețea vine din vreme.//

Nu putea să treacă neobservat..

Înalt, îmbrăcat în costum impecabil, totdeauna potrivit cu anotimpul- pantaloni călcați la dungă , cravată, batista în buzunarul de sus, asortată în  nuanțele cravatei, domnu’ Rotaru era întâiul proprietar de pe scară.

Revizor contabil.

Purta un baston cu striații fine.

Într-o zi, un copil a făcut o glumă . Ceilalți au râs.

S-a oprit, i-a privit și, răspicat, fără vreo urmă de supărare, li s-a adresat- Ce sunteți voi astăzi am fost demult. Vă doresc să ajungeți să puteți spune la fel.  

Din ziua aceea , când vecinul nostru se întorcea din oraș, copiii se ridicau , din orice colț s-ar fi aflat, și salutau respectuos.//

Au crescut copiii.

Sunt părinți.

În unele apartamente  sunt trei generații. 

Pe bunici îi vezi , fie la coadă la farmacie să prindă medicamente compensate, fie ducând bidoanele cu apă de izvor..Chipuri brăzdate, degete mișcându-se neascultătoare, scăpând , adesea , cheia de la interfon.

Sau plasa .

Pentru ei, primăvara nu înseamnă mare lucru.

Doar că pot merge fără teama că ar aluneca pe gheață..//

 Încotro ne îndreptăm?

de prin lume adunate

Se spune că într-un oraș cum ar fi al tău, al meu, al oricăruia dintre noi, locuia un om bogat, așezat, familist recunoscut, tată  și bunic îndrăgit,  cetățean preocupat de binele orașului. 

Era tare fericit .

 Într-o zi, soția lui a închis ochii pentru totdeauna.  Omul a plâns-o câteva luni.

După un timp,  l-au vizitat  copiii.
Unul dintre ei i-a spus motivul  pentru care au venit cu toții- el are o casă mult prea mare. Este păcat s-o lase să se ruineze,  așa că ar trebui să se mute într-o căsuță. Să vândă tot ce are , să le împartă lor, că sunt tineri și grijulii. El poate să locuiască , mai întâi,  la fiul cel mare, că nu-i va lipsi nimic.

 Va fi tratat regește.

 De bună credință, omul a vândut tot și le-a împărțit banii fiilor , ba chiar și nepoților.

Fiul cel mare i-a dat o cameră în casa lui.

 La început, era chiar bine, îl vizitau și ceilalți copii, nepoțeii îi aduceau vești din oraș, primea hrană caldă.

 Cu timpul, vizitele copiilor s-au rărit, la masă nu-l mai chema nimeni, el nu-și mai putea curăța hainele, nu mai ieșea cu prietenii, toată lumea părea să-l fi uitat .

Într-una din zile, omul și-a invitat toată familia lângă patul său, pe motiv că are ceva foarte important  să  comunice.

 S-au înghesuit în jurul bătrânului bolnav.
Cu voce slabă, omul  a spus că mai are multe să le dăruiască, dar nu atunci, ci  după moarte. Toată agoniseala se află într-o lădiță, pe care ei o vor deschide doar în prezența primarului .

  Din ziua aceea, omul a trăit  din nou regește- mese îmbelșugate, haine bune, vizite, vorbe  de laudă.

 S-a stins, așa, într-o dimineață, singur, în cămăruța lui.

 L-au plâns copiii vreo câteva săptămâni, apoi l-au adus pe primar și, împreună, au deschis cutia.

 Înăuntrul ei- altă cutie, în interiorul acesteia altă cutie, în total vreo nouă.

 În ultima, un cap de măgar și un bilet, cu o singură propoziție.

p.s. în loc de morală-  cum credeți că suna respectiva propoziție?

peste gard

Nu suntem nici măcar ceea ce vrem să fim, ar zice  unii.//
La cei aproape optzeci de ani,  doamna Cornelia  pare un titirez, înfășurat  în bermude violet.
 În fiecare lună, joi după-amiază, își  cheamă coafeza acasă. Este ziua ei bună.
 Domnu Mitu nu are voie să intre în sufragerie, își face de lucru în micul lui atelier, repară o veioză, un scaun, o conductă  de apă, mai mult le strică, zice consoarta.
S-au stabilit aici, în casa ei părintească, în urmă cu vreo douăzeci de ani,  veniți tocmai din inima Ialomiței. 
Domnu Mitu a fost toată viața inginer-mecanic la un IAS, dumneaei, contabilă.
Prima s-a pensionat Cori, așa o alinta mămica..l-a așteptat doi ani, nu putea să-l  lase  acolo, prea îi fugiseră mereu ochii după fustele învățătoarelor, umblau tot felul de vorbe,  Cori s-a prefăcut că nu aude, ce era să facă? 
Domnu Mitu stă cuminte în curte,  iese  doar  dimineața la pâine. Dacă uită ceva de pe listă, se mai duce o dată. 
 Atât.
 Își cumpără ziarul, a rămas fidel  Adevărului.
Doamna Cornelia  a făcut de toate la viața dumneaei- spălat, călcat, croitorie,  gătit, dulcețuri,  plus  grădină de zarzavat.
Gata! Îi ajunge! Nu mai vrea  să trebăluiască în curte.
 Asta îl  necăjește rău de tot pe domnu Mitu, câțiva puișori, un purcel..n-ar fi rău. 
Nici prea greu.
Chestia cu  venirea coafezei o înțelege, l-a convins fecioru-său,  rămas  burlac, la cinzeci de ani, mereu plecat în delegații  - mama are și ea drepturile ei! las-o, domle, în pace.
Doamna Cornelia  vorbește subțirel, mai mult ciripește.  Îl bate la cap, se plânge el.//
 Se întorc din grădină. Stropiseră niște răsaduri. El, în spate, cu un  bidonel în mână.
-Mână măgaru..
Vorbele rămân suspendate  undeva.
Proaspăt coafată, doamna Cornelia  face o piruetă pe un călcâi și pleosc ! o palmă pe obrazul nebărbierit al domnului Mitu.
-Porc bătrân!        //
Ușa bucătăriei se lovește zdravăn de perete.
Printre frunze, un soare cu dinți răsfiră   raze gălbui  în vârful degetelor obosite.
Dincolo de gard, vecina își face cruce și trage repede perdeaua.
p.s.  tu ce spui?

cui nu-i place

  vârsta mea, să n-o apuce;

este vorba unui artist, invidiat nu doar de confrați.

Colonel și contabilă.

Împreună de când îi știu. Și tot de atunci, militar pensionar.

 Înalt, distins, dungă impecabilă la  inconfundabilii pantaloni bej,  politicos, până la o provoca admirația totală a doamnelor de prin  blocurile vecine și reproșul nerostit al bărbaților, obișnuiți să intre primii în scară, prefăcându-se că au ambele mâini ocupate , așa că , la o adică, deschid ușa cu piciorul..

Când salută, colonelul se ridică de pe bancă și după sărut mâinile/mânușițele, rostit apăsat de după mustățile  brumării-stufoase, surâde galant, adăugând o întrebare- două, la care , musai, tre să răspunzi, atât de bine își concepe  micul discurs.. .//

 Autoturism  elegant,  nou- nouț. Apartament micuț. Cu toate îmbunătățirile, le știe oricine, indiferent de oraș- gresie/faianță/termopane, centrală  , n-am uitat nimic, sper.

Asta înseamnă viață civilizată,  chiar prea civilizată, da? dacă ar fi să asculți  antenele  din fața blocului,  mă refer la  doamnele care știu tot ce mișcă. și nu doar atât.

Doar ei doi știu de ce au ales să fie președinte  al asociației de proprietari și administrator. Știi cum sunt gurile rele- ce le mai trebuie atâția bani, domle, au pensii mari, tot ce le trebuie, nu tu copii, nu tu nepoți, strânși la pungă, mamă, mamă, nimeni n-a văzut ceva de la ei, nimeni nu le calcă pragul..

Doar de sărbători se aprinde lumina în toate încăperile casei, centrala de apartament funcționează din decembrie până la sfârșitul lui februarie.

Militar obișnuit cu frigul, contabilă, înconjurată de cifre..

Prin aprilie trecut, brusc, doamna , puțin peste  șaizeci de ani, s-a stins.

A plâns mult colonelul, a suferit vizibil, mult timp nimeni nu l-a mai văzut.

Antenele anunță că  este undeva,  pe la Ploiești, la o fiică,  dintr-o căsătorie trecută.  Fata l-a luat la ea, cu pensie și mașină.

De ce să-i  judeci  pe oameni?

Gura lumii slobodă//

De sărbători, în ferestre jucau luminițe răzlețe.

L-am și văzut într-o dimineață.

Pentru o clipă, i-am zărit surâsul, în salutul reverențios..La mulți ani, cu jumătate de gură.//

De câteva zile, toată casa este luminată.

Dacă treci pe sub fereastră, nici nu se poate altfel,  auzi râsete- păi nu știți, așa este pe la ei, pe acolo unde s-a născut, la moarte lumea râde, că se întristează la naștere, zice una dintre antene.

Colonelul n-a putut supraviețui prea mult dispariției soției.

Mă gândeam  așa, eei, mă gândeam, gândul aleargă, nu-l duc eu- ce ți-e omul..adună, strânge, repară, se bucură puțin, se întristează mai mult și dispare.

Nu rămâne nici măcar umbra.

Cu unii , se șterge și numele.
Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător. Marin Preda.

p.s. moartea este un tabu?