Dincolo de fereastra mea, iarna își cerne alba-i măzăriche.
La radio se toot reia ideea că elevii nu trebuie să meargă la școală.Zăpadă, gripă, drumuri fără noroc.
Îmi zboară gândul către o iarnă grea de tot, nu știu câți ani să fi avut, dacă eram sau nu școlăriță.
Ninsese atât de mult, că zăpada atingea streșinile caselor. Tata, bunicul și toate rudele vecine au săpat tunel. Așa am reușit noi să ieșim din case.
Să vedem cerul și arborii.
Nu mai știu cât a durat iarna.
Școala era peste drum.
Este și acum .
Doar ferestrele i-au fost deschise către miazăzi.
În cele două mari săli de clasă, despărțite printr-un coridor micuț și o cancelarie, mereu închisă cu lacăt, pentru că învățătorii erau chiar și în pauze cu noi, acum se joacă prichindeii satului.
Când eram eu școlăriță- tata învățase și el în aceeași clădire, construită la ordinul Ministrului Școalelor de atunci, ilustrul savant, Spiru Haret- ferestrele își deschideau ochii către miazănoapte.
Acolo am deprins scrisul și cititul, acolo, după o bătaie cu nuielușa la palmă, am învățat care-i „d „și care- i ”t”. Pronunțam corect, scriam, însă ”Ileana caudă cardea„.
La toate m-am gândit astăzi, dar , mai ales, la ministrul al cărui nume i-a fost dat unui crater de pe lună.
Și, cum gândul zboară nestingherit, mi-a venit în minte o informație citită undeva, cândva, tot despre inegalabilul Spiru Haret.
Se zice că era o iarnă grea de tot, se afla într-o inspecție, undeva, într-o zonă urgisită. A văzut un copil sărman venind către școală , mai mult dezbrăcat decât acoperit.
Inspectorul și-a scos paltonul și i-a acoperit copilului umerii.
Doamnă Cati, știți că ocupați, pentru a doua oară, fotoliul unui savant, adevărat cârmuitor de învățătură?
„Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.„
Spiru Haret
