așteptarea

 nu este cea mai mare plăcere a mea.

N-am avut încotro, voiam să rezolv problema. Neapărat astăzi, așa că am rămas în fața ghișeului mai bine de jumătate de oră.

 Bărbatul  din fața mea, genul acela de modă veche ar spune unii,  îmbrăcat impecabil- pardesiu bej,  fular asortat, pantofi lună, s-a întors de câteva ori, uitându-se atent la toată lumea.
N-am schimbat niciun cuvânt.

Când  casiera  și-a făcut, în sfârșit apariția,  fard strident, unghii lungi, ascuțite, privire acră, o sprânceană mai sus decât cealaltă, mi s-o fi părut, nu zic nu,  domnul mi-a oferit, protector,  locul dumnealui.

La ieșire, ne-am întâlnit din nou.

Mi-am dat seama că vrea să-mi spună ceva.

Ridicându-și, elegant,  pălăria , s-a prezentat, cu nume întreg și profesie, după nume,  îl știam demult, multă lume îl cunoaște.

”Stimată doamnă, o să vă spun o vorbă. 
Dacă  cineva  își dorește  să afle  valoarea unei așezări- oraș, sat, cartier, târg, trebuie să privească  atent femeile- frunțile lor,  privirea, mersul, ce duc în mâini, cum se îmbracă..

Sunt soț, tată, bunic, știu asta mai bine decât oricare altul..

Femeia  este -sublinierea îi aparține- marca  zilei. De ieri, de astăzi, chiar de mâine”.

L-am ascultat cu atenție, fără să-l întreb de ce m-a ales pentru un dialog cu o asemenea temă.

Pe stradă trecea, în sus și în jos,  multă lume, deloc puține femei.

Le-am privit frunțile.

Este un sfârșit obositor  de săptămână, mi-am zis în gând , de asta   aleargă, uitându-se în jos ..

p.s. pe la tine cum este?

7 grade cu minus

Drumul către autobuz/supermaket/piață trece, obligatoriu, pe lângă container.
O asistentă și două scormonitoare.
Prima, grasă, neagră, înfofolită, caută materiale feroase.
Într-o căruță , doi pași mai încolo, o așteaptă un copil. Nu are mai mult de zece ani. Negru și el.
Tremură și ține strâns hățurile.
A doua scormonitoare- blugi lipiți , cizme înalte, toc cui, geacă roșie scurtă, machiaj strident.
Scormonesc și se privesc chiorâș.
Fată, dacă nu-l găsesc, mor!
Îl găsești, dragă, calmează-te!
Încetinesc pasul.
L-a găsit..în punga aruncată , probabil, de cu seară..printre câteva cutii de bere, resturi de țigări,  hârtii.
Sar amândouă, scormonitoarea tânără și asistenta ei, se pupă, citesc biletul, de dragoste, îmi zic în gând..

Pe fereastra coaforului, un afiș, coală A4-E ceva bun în orice rău!
Refuz să mai intru,  înțeleg avertismentul..
Lângă ușa supermaketului o țigăncușă, de ce or fi zicând oamenii ăștia că trebuie să li se spună romi?
douăzeci și doi de ani, n-a întrebat-o nimeni, așa vorbește , legănându-și pruncul, înfășurat în niște bucăți de pătură.
O cert, o mai ceartă cineva.
Tace. Înhață banii, recunosc,nu pot să trec nepăsătoare, cum să mergi mai departe, când vezi un copil de nici un an, folosit , pe frigul ăsta, ca momeală?

La intrarea în farmacie, altă cerșetoare.
Ce se întâmplă cu lumea asta?

Vreau o țară ca afară!
Cer prea mult, asta e sigur.
Vreau doar, ca atunci când trec dincolo de pragul casei, să văd o lume normală.
Ce înseamnă , de fapt, normal?