triumful vieții în „zbor deasupra unui cuib de cuci”

Un film tulburător, inspirat de  un  un roman uriaș.
O metaforă dezvoltată într-un titlu, în care „cuibul „este realitatea însăși, ca un mare spital de nebuni..Zborul este viața!

Cu   vreo câteva  zeci de ani în urmă, la  Casa  Sindicatelor, din oraș,  am văzut piesa ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ce rețin  este figura   lui Florin Piersic, statura lui urieșească, rebelul pușcăriaș, care   în finalul piesei”zboară„ din otrăvitorul „cuib de cuci.”

Din nu știu ce motive, nu am intrat în posesia romanului  lui Dale   Wasserman.  Și nici nu am văzut filmul.

  L-am văzut ieri, la capătul unei  săptămâni încărcate cu de  toate, într-o sală  cu puțini spectatori-  mare păcat  să ai  șansa  de a  vedea un   fim   de Oscar  total,  cu un actor cu    multe carate  în  interpretare.

Un film în  care  lumea reală   este pusă la microscop. Lumea, ca un   spital pshiatric. O lume  care  „vrea  „ să-i repare  pe  suferinzii   dominați de frică  printr-un ritual  tiranic.  medicație, la ore  fixe,  terapie de grup, excluderea totală  a  bucuriei, a râsului.

  Într-un asemenea  balamuc, coordonat  de  implacabila asistentă -șefă,  ( cineva îmi spunea  că i-a plăcut  artista sau personajul pe care  ea l-a interpretat,  pe  mine  m-a   speriat  ucigașul  cinism matematic  al respectivului personaj, așa  că  am urât-o tot timpul pe dichisita  femeie) este adus  Randle  McMurphy,   un pușcăriaș  bolnav de setea libertății.

Prin el, eu, spectatoarea, am fost tot timpul de partea țelului acestuia- acela  de  a-i vindeca  pe  bolnavii ținuți în  înspăimântătorului  spital.

În opinia  mea,  din   temătorul  „cuib de  cuci” ”zboară”,  în feluri total diferite  trei  destine.  tânărul bălbțit, terorizat de  frica   pe care asistenta-șefă, prietenă cu mama lui  i-o  tot  cultivă, ” zboară” în moarte,  prin sinucidere, după ce   trăise o noapte de dragoste  reprimată în  viața   de dincolo de zidurile spitalului.

 ” Zboară” rebelul luptător  pentru libertatea  totală, Randle,  ucis de unicul  său  prieten,Căpetenie, care  nu suportă ca acesta să fie  perceput de ceilalți  ca o  lepădată  legumă, după ce  a trecut prin ”purgatoriul    lanțului  de  șocuri electrice.

Superbă  alegorie  a mitului  jertfei pentru creație!!

Colosul  ”înaripat„ Căpetenie, reușește  să spulbere  sofisticatul  aparat de șocuri, sparge  cu el ” fereastra-zid”, care   ținea în prizonierat  18   trupuri  și tot atâtea conștiințe, spre  a   zbura    spre culmile  albe ale  libertății Canadei!

Viața  ca zbor!

”Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi.”
”Ce facem cu peștii mici?
Cu ei, prindem peștii mari”

vorba lungă..

Spune cartea că grecii bogați, mari iubitori de mâncare bună și de vinuri alese, pentru a  se putea bucura pe  deplin de fastul  meselor îmbelșugate, ordonau supușilor, ca înainte de a se aduce bucatele,  să  li se curețe masa  cu multe frunze de mentă. 
Se asigura astfel o  atmosferă plăcută în  încăperile  pregătite pentru petrecere, respectându-se , în același timp, și  niște vechi ritualuri.
În  secolele XVIII/XIX, obiceiul s-a răspândit repede în mai toate țările din Balcani,  lumea bună ținând pasul cu  preocupările aristocratice. Așa a ajuns această nobilă deprindere și pe la noi, întâi în orașele în care  comunitățile grecești erau numeroase, răspândindu-se  apoi , destul de repede în toate marile orașe.
Familiile bogate au adoptat acest ritual, prin care mai ales, în verile călduroase, parfumul  mentei asigura în încăpere  o senzație de răcoare.
 Cum tentația era  mare, unii dintre slujbașii angajați în aceste familii, spre disperarea stăpânilor, au început să se fofileze, frecând  ore în șir mesele cu mentă în locul altor munci grele, cum ar fi curățatul hornurilor, tăiatul lemnelor, săpatul fântânilor..
În vreme ce meseria, mult râvnită în vremuri trecute,treptat,  și-a  pierdut importanța, vorbirea   n-a întârziat  să se îmbogățească  cu expresia a freca menta, semnificația ei fiind a trage chiul,  a-și pierde vremea.
Dacă meseria  de frecător  al mesei cu mentă  a dispărut, pentru că între timp au apărut  fețele de masă  elegante, lumânările colorate și parfumate, a rămas obiceiul  care  justifică felul multora dintre  slujbași - mărunți sau foarte importanți -de a se sustrage de respectarea fișei postului, indiferent de importanța acestuia și  de mărimea  lefurilor.
Ar mai fi ceva: se zice că tot grecii, după petreceri care țineau mai multe zile și nopți, la sfârșit, pentru a scăpa de starea de disconfort, dar și pentru a se îndepărta mirosul  de alcool, purtau pe cap coronițe  împletite din fire de mentă.
Îi mai  spunem izmă creață.

p.s.
Expresia a freca menta  mi-a venit în minte  tot ascultând și citind câte se mai întâmplă  zilele astea prin multe case mari.
 crezi că se potrivește?