în rotocoale

 

viața are gust de covrigi

amintire  dintr-o i mai indepărtată iarnă trecută

povești adevărate pentru prieteni

 În plesnet de bici, frigul înțeapă cu ascuțimea briciului... Piața  este plină.
Unii vând, alții se uită.
Nu poți să n-o observi, păr bogat, revărsat din belșug peste haina cu glugă cochetă.
Fard discret.
Ai putea crede că obrajii îi sunt colorați de emoție. Cine știe ce gânduri îi trec prin minte...
Vinde covrigi.
Și fumează, în rotocoale albăstrui.
Mă opresc la câțiva pași de colțul ei de masă, nu mă vede.
Buna dimineața!
Tresare. Săru’mâna!
Fumezi?
Uimită de parcă  i-aș fi descoperit copiuța,stinge țigara cu o mișcare iute. Pe marginea mesei., lângă șirurile de covrigi.
Vă rog să mă scuzați!
Vecinele, colegele ei de muncă, au zâmbete și vorbe pe buze.
Ce vă uitați, dragă, așa? Este doamna dirigintă! Și profesoara mea. 

De română! 
Covrigii ei sunt tot rotunzi. 

La fel de înghețati ca toți covrigii  îngrămădiți pe mesele cenușii de beton printre care se strecoară, zgribuliți,câțiva cumpărători. 
Vorbele sunt calde.

vorba lungă..

Spune cartea că grecii bogați, mari iubitori de mâncare bună și de vinuri alese, pentru a  se putea bucura pe  deplin de fastul  meselor îmbelșugate, ordonau supușilor, ca înainte de a se aduce bucatele,  să  li se curețe masa  cu multe frunze de mentă. 
Se asigura astfel o  atmosferă plăcută în  încăperile  pregătite pentru petrecere, respectându-se , în același timp, și  niște vechi ritualuri.
În  secolele XVIII/XIX, obiceiul s-a răspândit repede în mai toate țările din Balcani,  lumea bună ținând pasul cu  preocupările aristocratice. Așa a ajuns această nobilă deprindere și pe la noi, întâi în orașele în care  comunitățile grecești erau numeroase, răspândindu-se  apoi , destul de repede în toate marile orașe.
Familiile bogate au adoptat acest ritual, prin care mai ales, în verile călduroase, parfumul  mentei asigura în încăpere  o senzație de răcoare.
 Cum tentația era  mare, unii dintre slujbașii angajați în aceste familii, spre disperarea stăpânilor, au început să se fofileze, frecând  ore în șir mesele cu mentă în locul altor munci grele, cum ar fi curățatul hornurilor, tăiatul lemnelor, săpatul fântânilor..
În vreme ce meseria, mult râvnită în vremuri trecute,treptat,  și-a  pierdut importanța, vorbirea   n-a întârziat  să se îmbogățească  cu expresia a freca menta, semnificația ei fiind a trage chiul,  a-și pierde vremea.
Dacă meseria  de frecător  al mesei cu mentă  a dispărut, pentru că între timp au apărut  fețele de masă  elegante, lumânările colorate și parfumate, a rămas obiceiul  care  justifică felul multora dintre  slujbași - mărunți sau foarte importanți -de a se sustrage de respectarea fișei postului, indiferent de importanța acestuia și  de mărimea  lefurilor.
Ar mai fi ceva: se zice că tot grecii, după petreceri care țineau mai multe zile și nopți, la sfârșit, pentru a scăpa de starea de disconfort, dar și pentru a se îndepărta mirosul  de alcool, purtau pe cap coronițe  împletite din fire de mentă.
Îi mai  spunem izmă creață.

p.s.
Expresia a freca menta  mi-a venit în minte  tot ascultând și citind câte se mai întâmplă  zilele astea prin multe case mari.
 crezi că se potrivește?

PRAO

Încă un an școlar își trage  greu sufletul, încercând  din răsputeri  să  treacă hopul.  

Amărâta aia notă de trecere. 
Sau  corigențe cât mai puține. 
În ultimele patru luni  , pe fotoliul cel mai înalt de la MEC sau cum se va mai fi numind ,
 și-au  făcut de lucru doi  tineri domni, a umblat apoi  vorba că  o doamnă din învățământul particular, restanțieră pe la niște cursuri,   ar ținti funcția care pe vremea lui Spiru Haret  se numea Ministrul Școalelor. 
 Aseară  a apărut schimbarea- alt nume.
Media ar fi- un ministru  în fiecare lună.

 Cât de productive au fost strădaniile respectivilor domni, poți vedea  doar dacă tragi cu  coada ochiului, fie  zi, fie seară, pe străzile orașelor sau, mai cu seamă, pe multele  terase învăluite în     fum, muzică,  alcool .

 Acolo  se pregătesc cei mai  mulți dintre tineri.

 Prin clase, mai trec femeile de serviciu .

Cu mopul.

Cu niște ani în urmă, un fost președinte aducea în discuție modelul  suedez.

A trecut vremea, suedezii o duc tot mai bine, noi rămânem tot ce-am fost, asta în cazul cel mai fericit.//

O prietenă româncă,  stabilită  într-un oraș suedez , studentă pentru a doua oară, într-o specialitate foarte interesantă, mamă a două fete superbe, școlărițe,  povestea pe blog, cum  învață fiica ei cea mare  să intre în viață, pe ușa  principală.

 Iată-

PRAO sunt inițialele care vin de la o definiție ce vrea să însemne “practica pentru orientare profesională” și are ca menire în sistemul de învațământ suedez, obișnuirea copiilor și tinerilor cu felul în care se muncește aici.
PRAO e obligatoriu și inclus în anumiți ani școlari, la alegerea școlilor. Diana a făcut PRAO în clasa a 6-a și atunci au avut două zile. A fost la o gradiniță și a văzut cum se lucrează acolo cu copiii. Apoi într-a 7-a a avut tot două zile și a făcut PRAO la Poștă. 
A văzut cum se sortează corespondența și cum se împarte la destinatari. În clasa a 8-a se face o săptămână de PRAO, adică 5 zile. Au avut de ales dintr-o listă lungă de magazine, café-uri, gradinițe, fabrici, instituții. Diana a mers insa pe “mâna ei” și si-a ales singura locul. Voia un magazin sau un café și a găsit un café dispus să o accepte. Unul din zecile de café-uri din centrul orașului. A început de luni, azi e a treia zi.
Alți elevi fac în alte părți, majoritatea însa în magazine, café-uri sau grădinițe. Alții însă fac la spitale, la fabrici, la instituții diverse(poștă, pompieri, etc).
Ca să vă faceți o imagine despre cum arată un café în Suedia, pot să vă spun că e o combinație foarte reușită de cofetărie-patiserie-cafenea, unde se servesc prăjituri, foietaje, sanwich-uri diverse(vestitele smörgås-uri suedeze), cafele și ceaiuri de toate felurile într-o atmosferă foarte placuta. Fiecare café își are bucătăria proprie unde face prăjiturile, foietajele și sandwich-urile, și,  desigur, cafeaua, mereu proaspată și foarte gustoasă. Clienții sunt serviți la tejghea și fiecare merge cu tava pe care se află farfuriile și cănile la mese.
 La sfârșit.  fiecare își duce tava la locul unde se adună tăvile-niște cărucioare speciale.
 Nu se servesc băuturi alcoolice, nu se fumează. Fumatul e interzis în locurile publice în Suedia și e strict respectat.
Café-urile sunt populare pentru pauzele de fika, pauze la care suedezii apelează la 2-3 ore. Fie dimineața, praâz sau seara .
Ce face concret Diana la PRAO? 
Păi ăn afara de a sta la casă(unde trebuie să ai peste 16 ani,  ca să poți sta) face de toate: ajută la servit clienții, face prăjituri, așază vasele în mașina de spălat, șterge mesele, etc. De obicei, dacă “angajatorii” sunt multumiți de practicant, îl pot solicita pentru job de vară. 
In Suedia tinerii pot munci legal după ce au împlinit 13 ani și mulți fac asta. Nu pentru că nu ar avea bani, ci pentru că e un mod de a intra pe piața muncii, de a câștiga experiența, de a înțelege ce înseamnă să câștigi bani, de a avea ocupație peste vară si apoi desigur sunt si banii care pentru un tanar nu sunt chiar putini…
Daca ii place? Da, foarte mult. Desi imi spune că e obositor să stea atâtea ore în picioare . Că fetele de acolo o tot trimit să se odihneascaă și să mănânce, că lucrează prea mult .
 Iar mie imi place că înțelege, în sfârșit, ce inseamnă să muncești. 
Și da, practica se continuă în liceu(atunci e deja pe specialități) și in facultate, crescând proporțional perioada de practică cu trecerea dintr-un an ăn altul.
Aici practica este foarte frumos împletită cu teoria.//
tu ce spui?

bine știți, bine să-mi dați..

Bărbații făceau negustorie. 
Cu  porumb, grâu, orz, ovăz.

De cu seară, încărcau  în căruțe saci mari,  strânși în  sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.

În  toiul nopții.  

 Mai către primăvară, când gândeau ei că  prin sud  proviziile adunate toamna s-au terminat.   

 Până  să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.

 Bântuiau hoții.

  Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând  cruce  către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă  haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în  loc știut,  toporul.

Bărbații  întârziau o săptămână, poate chiar două.
 La întoarcere, se așteptau unii pe alții.//

  Poarta căsuței era mereu  deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn  uitase  de timp și de așteptare. Lată  cât două palme, cărăruia  ivită printre  tufe de  troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.

Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină  turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele,  broboada scurtă, mărginită în  ciucuri, înnodată în creștet.
 Ochi albaștri, mici, iscoditori.

Lumea îi spunea bobăreasa.

În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.

 Veneau și din satele învecinate.

Lea Fănica  așeza  măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.

Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa  să știți  să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.

Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau,  doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .

 De fiecare dată, unul  rămânea stingher.

Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...//

 Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța  cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea  să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra  un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți,  printre stropi  mărunți, aurii.

Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.

 Și să mângâi în  gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe.//

pe la tine cum era?