diferiți, dar în turmă

 Mă feresc cât pot de formulări generale- noi, poporul român, noi, femeile, noi, profesorii..de ce? Pentru simplul fapt că nu cred că  asemenea sintagme  ar avea, in fapt, acoperire.

  Suntem diferiți, viețile noastre sunt altfel, noi inșine, in două clipe, nu suntem la fel. Purtăm in noi intregul, dar tot diferit. Soarele răsare pentru toți, ne frige  zilnic, unii rezistă, alții nu..

Chiar dacă ne imităm, tot diferiți rămânem.

 Asta este  convingerea mea.

Totuși//

   O tânâră își  ia  părinții la rost pentru atitudinea   nedemnă pe care au avut-o inainte de 89 . De ce n-ați făcut nimic pentru a vă schimba viața? Răspunsul mamei - așa au făcut toți- a supărat-o.

Rămasă singură, fata se gândește că s-ar putea ca și ea, peste niște ani,  când o vor intreba copiii  de ce n-a făcut nimic pentru ca propria-i viață sa-i fie mai bună, să răspundă la fel- așa făceau toți..//

Aseară am revăzut imagini din maternitatea in care s-a petrecut tragedia bebelușilor.

Mai mult de douăzeci de persoane- bărbați, femei, personal auxiliar, medici, o asistentă- toți buluciți, ca o turmă, așteptau in fața ușii de  pe sub care ieșea fum.  Așteptau să vină cineva. Să acționeze.

 Da, au venit pompierii. Ei știau ce trebuie să facă. Și asta au făcut, pentru că sunt instruiți să poată salva, au in minte spiritul de a merge acolo unde trebuie. 
La intrebarea câți copii sunt inăuntru, răspunsul asistentei  a fost ”cam vreo..  ”

Nu, ei nu lucrează cu aproximație. Ei știu  câte suflete trebuie salvate. Pentru câte suflete trebuie să lupte.  Cu focul. Cu moartea.. Cu prețul vieții lor.

M-am gândit la spiritul de turmă. Am citit câte ceva.

Este demonstrat științific.

 Gustave Le Bon, in 1895,  a pus bazele  unei teorii despre  comportamentul  mulțimii in situații speciale. Atunci fiecare individ iși ignoră  propriul  sistem de valori. Se  contaminează. Nu mai are importanță ,  este anonim, nu  mai are nicio responsabilitate.

Asta am văzut uitându-mă la oamenii din fața ușii care separa viața de moarte, o mulțime fără nicio inițiativă, părăsită de orice instinct de a acorda ajutor propriilor copii.

p.s. Poate că ar trebui să privim mai cu luare-aminte la vulturi, și apoi la  blândele oițe,  printre care se mai rătăcește câte un berbec nărăvaș.

dintr-un timp , in altul..

Cu niște ani in urmă, un foarte bun prieten și coleg de cancelarie, proaspăt primit in Uniunea Artiștilor Plastici, s-a sinucis. Fără să lase cuiva o vorbă. Nici chiar fetiței lui.
In dimineața in care am aflat, mi-am amintit ultima discuție cu el..câteva ore bune. Imi povestea cât de fericit este, cum după o nereușită in dragoste si-a găsit femeia visurilor , cum se plimbă pe sub teii din parc și, ținându-se de mână, citesc Apollinaire. ..i se deslușea fericirea in ochi, pe frunte..era ceea ce putea lăsa să se vadă...aparența.
Dumnezeu ne-a dat viață s-o trăim, să ne bucurăm de ea!
A trăi este o voință, spune Arthur Schopenhauer.
Am incercat să ințeleg ceva din tulburătoarele schimbări ce s-ar produce in mintea și in sufletul unui om care ajunge la o atât de cutremurătoare decizie..am citit câteva cărți. Explicații sunt multe.
Am notat undeva ceva , care m-a uimit, cum să nu uimescă Cioran?!
”Când cazi sub vraja morții, totul se petrece ca și cum ai fi cunoscut-o intr-o existență anterioară, iar acum ai fi nerăbdător s-o regăsești cât mai curând..”
Să fi ajuns Mădălina, fata cu părul de foc, la asemenea adevăruri sufocante?