Într-o zi, o prietenă îmi povestea cum fata ei, mamă fiind și ea de niște ani buni, întorcându-se dintr-o tabără într-o țară muntoasă, o certase rău, că a lăsat-o , de mică, să se deprindă cu urcușul pe munte, cu cățăratul pe pietre. Ce mai! a îndemnat-o să crească băiețește.Acolo, în tabăra aceea de munte, erau multe adolescente de oraș. Se plângeau tot timpul: vai, nu pooot! vai , alunec!vai, cât este de greu!
Bine-crescuți, băieții le săreau în ajutor. Doar ea, fata de la munte, urca, tot urca, fără pic de ajutor.
Ajungea, de fiecare dată, prima în luminiș.
Prima, dar fără un băiat care să o țină de mână.
Copiii generației mele, din satele de câmpie, munceau alături de părinți, cât și cum puteau ei: băieții mânuiau, de mici, coasa și secera, duceau noaptea caii la păscut , nu prea aproape de sat, trezite în toiul nopții, fetele își însoțeau părinții la culesul tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau doar noaptea, pe răcoare și pe rouă.
Ascultau doar susurul Argeșului și zvonul ciocârliilor.
Se făcea, fără teorie, educație: nu, copilul nu era exploatat, învăța din anii preadolescenței că nimic nu se obține fără muncă. Muncă cinstită, aspră, dar frumoasă, în felul ei.
Când mergea cu vitele la păscut, sub poale de pădure sau pe clete mereu înverzite, în singurătatea lui, copilul își încerca, poate cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de gânduri.
Și, n-o să-ți vină să crezi, citea.
Îmi vine în minte titlul unei cărți, pe care am citit-o într-o vară frumoasă, ”Luntrea sublimă„.
Solitar, în mijlocul imensității vii, mai și cânta, asculta zvonul vânticelului prin lanuri și prin ierburi, simțea soarele prieten și, în desenul lor nestingherit, urmărea norii, rostogolindu-se în drumul lor fără țintă.
Învăța să trăiască armonia cosmică.
